Chemările către Dumnezeu

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovni­cești, III Convorbirea cu Părintele Pafnutie; IV, 1-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 57, pp. 346-347

„Chemările sunt de trei feluri, fiecare cu trăsăturile ei: prima vine de la Dumnezeu, a doua este mijlocită de om și a treia are ca izvor trebuința. Este de la Dumnezeu ori de câte ori un gând trimis în inima noastră, uneori chiar când dormim, ne aprinde dorința vieții veșnice și a mântuirii, îndemnându-ne printr-un imbold puternic să-L urmăm pe Dumnezeu și să ne dedicăm învățăturilor Lui. Precum citim în Sfânta Scriptură, așa a fost chemat, prin vocea dumnezeiască, Avraam să-și părăsească locul de baștină și casa părintească, renunțând la legăturile sufletești față de toți ai săi. I-a zis Domnul: Ieși din pământul tău și din neamul tău, și din casa tatălui tău. Așa știm că a fost chemat și fericitul Antonie, care datorează chemării dumnezeiești convertirea sa. Intrând în biserică, el L-a auzit în Evanghelie pe Domnul vorbind astfel: Cine nu urăște pe tatăl său și pe mama sa și pe fiii săi și soție și țarinele, și chiar sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu. Și: Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor, căci vei avea comoară în cer, iar apoi vino și urmează-Mă. Această poruncă a primit-o cu cea mai mare zguduire a inimii, ca și cum i-ar fi fost adresată numai lui; și, renunțând la toate, l-a urmat pe Hristos, nechemat de nici un îndemn și de nici o învățătură omenească. Al doilea fel de chemare este cea care se produce în om, cum am spus, când fie exemplele unor sfinți, fie sfaturile lor ne aprind în suflet dorința mântuirii. Dar și în cazul acesta suntem chemați tot prin harul lui Dumnezeu, chiar dacă ne-am dedicat acestor osteneli și acestei mărturisiri ațâțate de sfaturile și de virtuțile bărbatului mai înainte amintit. Citim în Scripturile sfinte că astfel au fost eliberați prin Moise fiii lui Israel din sclavia Egiptului.

Iar al treilea fel de chemare este cel care coboară din trebuință, când legați de bogățiile și de plăcerile acestei lumi și supuși unor încercări neașteptate, care amenință cu primejdia morții, cu pierderea sau confiscarea averii, ori cu moartea celor dragi, suntem siliți să ne gândim la Dumnezeu, pe care L-am disprețuit când nu ne lipsea nimic. Găsim necesitatea acestei chemări și în Scriptură foarte adesea, când citim că fiii lui Israel, din pricina păcatelor, au fost dați de către Dumnezeu dușmanilor, și că stăpânirea și cruzimea îngrozitoare a acestora i-au făcut să se întoarcă la Domnul și să se roage: Le-a trimis Domnul - se spune - ca mântuitor pe Aoth fiul Gerei, fiul lui Ieminus, care se folosea de amândouă mâinile ca de mâna dreaptă. Și iarăși spune: Au strigat către Dumnezeu, care le-a trimis salvator pe Othoniel, fiul lui Cenez, frate mai mic al lui Caleb și i-a eliberat. Și în psalmi se vorbește de astfel de lucruri: Când îi ucidea, atunci ei Îl căutau și se întorceau la El și în zori veneau la Dumnezeu. Și și-au amintit că Dumnezeu este ajutorul lor.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)