La mănăstirea Saon, clopotul bate de o sută de ani

Străvechiul pământ geto-dacic situat între Dunăre şi mare este considerat leagănul poporului român, fiind primul teritoriu al ţării noastre care a intrat în legătură cu civilizaţia şi cultura greco-romană. În acest teritoriu, în care creştinismul a fost propovăduit încă din secolul I d. H. de către Sf. Apostol Andrei şi ucenicii săi, vă invităm în pelerinaj la lăcaşurile de rugăciune dobrogene, renumite pentru răspândirea credinţei şi în celelalte zone ale ţării.

Pentru a ajunge la Mănăstirea Saon, avem cel puţin două posibilităţi, alegerea uneia sau alteia depinzând de direcţia din care circulăm cu autobuzul sau cu autoturismul. Dacă pornim din Tulcea, ţinem, spre vest, şoseaua Tulcea -Niculiţel-Măcin-Brăila, până la kilometrul 25. Cu nouă kilometri înainte de Niculiţel, un indicator nu prea vizibil ne indică un drum din piatră la dreapta, care ne conduce, după parcurgerea a trei kilometri printre dealurile tulcene, direct la poarta Mănăstirii Saon.

Dacă venim dinspre Brăila, traversăm Dunărea cu bacul, parcurgem drumul în sens invers, Măcin-Niculiţel-Tulcea şi, imediat ce am trecut de intersecţia din care, la dreapta, ajungem la Niculiţel, vom întâlni acelaşi indicator. De reţinut că, pe vreme frumoasă, senină, turlele bisericii mari a mănăstirii pot fi văzute chiar din şoseaua naţională.

Mănăstirea de maici cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“ este amplasată chiar pe marginea de sud a lacului Saon, în partea opusă a acestuia aflându-se Dunărea. Alte repere mai însemnate sunt, la răsărit - dealul Mândreşti, cu o cruce mare de piatră în vârful lui, la sud - cam la 12 km, Mănăstirea Celic Dere şi, la vest, tot la aceeaşi distanţă - Mănăstirea Cocoş. Ca distanţe kilometrice, mănăstirea Saon este situată la 25 de kilometri de Tulcea, 60 de Galaţi şi 75 de Brăila.

Metoc al mănăstirii Celic Dere

Aşezământul a fost înfiinţat în 1846, în timpul stăpânirii otomane, de către călugării veniţi de la Celic-Dere, care s-au aşezat aici, pe malul lacului Saon. Ei au ridicat aici un mic paraclis pentru slujbe şi câteva chilii din chirpici. Schitul nou înfiinţat a devenit metoc al mănăstirii Celic Dere.

După cucerirea Independenţei, mănăstirile şi bisericile acestor locuri au trecut sub jurisdicţia Episcopiei Dunării de Jos - Galaţi, episcopul losif Gheorghian fiind cel care a decis, în anul 1881, mutarea tuturor călugărilor de la Celic Dere la Saon. A fost momentul în care schitul a devenit de sine stătător. Tot în anul când se întâmpla aceasta, călugării au construit, din chirpici şi lemn, o nouă biserică - căreia i-au dat hramul „Înălţarea Domnului“ - precum şi un paraclis, având drept hram „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“. Ambele construcţii există şi astăzi. Pelerinii găsesc la maica stareţă stavroforă Adriana Mierluşcă bucurie şi plăcere în a le prezenta istoria zbuciumată şi îndelungată din timpul stăpânirii otomane.

Primii călugări vieţuitori aici au construit atunci şi două corpuri de chilii, dintre care astăzi se păstrează numai cel din apropierea paraclisului.

După incendiu, biserica intactă

Din nefericire, în timpul stareţului Filimon (1899-1905), schitul a fost afectat de un incendiu, rămânând intactă numai biserica. Resursele materiale şi financiare ale timpului, dar şi o insuficientă grijă gospodărească, au adus obştea în mari lipsuri, din care cauză, în 1909, schitul a fost trecut, de către episcopul Nifon Niculescu, sub administraţia Mănăstirii Cocoş.

La 1 septembrie 1909, acelaşi episcop Nifon a pus temelia unei bisericii noi, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnu-lui“, prevăzută a fi zidită din piatră şi cărămidă. Construcţia bisericii a fost însă întreruptă, din cauza unor greutăţi şi a izbucnirii Primului Război Mondial. În anul 1916, Saonul a devenit iarăşi de sine stătător, iar în 1930 a fost transformat în mănăstire pentru maici. Zece ani mai târziu, peste mănăstire a venit un alt necaz, cutremurul din 1940, care a provocat prăbuşirea turlelor.

După anul 1956, în timpul păstoriei episcopului Chesarie Păunescu, au fost reluate lucrările de construcţie, realizându-se, în următorii trei ani, turlele şi executându-se pictura, astfel că, în anul 1959, lăcaşul a fost resfinţit şi redat cultului. Dar şi de această dată, pentru monahiile de aici, liniştea a ţinut puţin pentru că, după apariţia decretului 410/1959 al lui Gheorghiu-Dej, în 1960, maicile au fost alungate de aici, iar sfinţitul lăcaş şi hramurile sale au trecut în administrarea Episcopiei Dunării de Jos. Abia în anul 1972, mănăstirea şi-a deschis porţile, primele maici reluându-şi aici viaţa monahală, în cadrul unei aşezări monahale de tip metoc al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos. Tot în anii care au urmat, prin purtarea de grijă a episcopului Antim Nica, s-a reparat biserica veche, s-a început înfrumuseţarea întregii incinte şi s-a trecut la refacerea gospodăriei. În anul 1990, prin purtarea de grijă a PS Lucian Florea, arhiepiscop al Tomisului, a redevenit mănăstire de sine stătătoare, în prezent, vieţuind aici 35 de maici.

▲ Lavră bine gospodărită

Dacă astăzi Mănăstirea Saon se prezintă ca o lavră bine gospodărită, cu ferme agricole, depozit de vinuri, bucătărie modernă, instalaţii de producţie vitivinicolă, livezi de pomi fructiferi şi spaţii de găzduire bine întreţinute, acestea toate se datoresc spiritului managerial al maicii stavrofore Adriana Mierluşcă, stareţă de douăzeci de ani a sfântului lăcaş. Impunătoare, fizic şi intelectual, bine pregătită din punct de vedere teologic, fiind şi absolventă a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, maica stareţă a reuşit să facă din mănăstirea Saon unul dintre cele mai bine organizate şi mai productive lăcaşuri monahale din Dobrogea, pasiunea şi spiritul ei organizatoric rodind fructuos aici, unde cuvioşia sa şi-a început viaţa de călugăriţă cu 26 de ani în urmă. Stima şi respectul de care se bucură în întreg cinul monahal dobrogean şi nu numai, amabilitatea şi ospitalitatea dovedite faţă de pelerinii români şi străini, care vin aici în număr mare, să se închine la cele trei lăcaşuri de rugăciune, la moaştele sfinţilor din biserica mare sau să admire peisajul danubian, cunoştinţele istorice bogate despre mănăstire şi despre propovăduirea creştinismului în partea de sud-est a ţării noastre sunt tot atâtea motive pentru credincioşii care păşesc pe pământul tulcean să-şi înceapă pelerinajul dobrogean cu Mănăstirea Saon.