La Şimon - Bran se înfiripă o tradiţie monahală
După săptămâni de ploi şi vreme posomorâtă, într-o sâmbătă dimineaţă, când soarele pierdut până atunci în norii grei începea să strălucească, am pornit cu încredere spre Bran. Mănăstirea de acolo, despre care auzisem de la un prieten, pictor din Braşov, era obiectivul nostru de atins. Cum am ajuns şi ce am găsit acolo vă voi povesti îndată.
Am lăsat câmpia Ploieştilor unde florile de rapiţă ne puneau înainte un nesfârşit covor galben şi ne-am avântat spre munte. Valea Prahovei nu era aglomerată. Se anunţa, cum v-am spus, o vreme însorită. Chiar duhovnicul de la Bran avea să ne confirme că era prima zi mai luminoasă socotind de la Florii încoace, când brănenii avuseseră parte de o ninsoare pe cinste. Zăpada măsurase atunci 30 de centimetri. Acum numai crestele Bucegilor şi Leaotei erau colorate în albul imaculat. Mănăstirea, tânără, fiinţând de doar opt ani, ne aştepta cuminte pe un tăpşan verde, înconjurată de versanţi ca de nişte metereze care o apărau protector. Eram la 1.000 de metri altitudine. În spate munte, în faţă munte, pe laturi piscuri înalte: Bucegi, Piatra Craiului, Postăvaru, Măgura Codlei, Leaota. Înainte de a bea o cană cu lapte cald, am stat de vorbă cu părintele Policarp, duhovnicul micii obşti de maici de la Şimon-Bran.
Din cheile Nerei la Bran
Ieromonahul, bucureştean, absolvent de filosofie şi teologie, împreună cu două măicuţe de la Mănăstirea Nera mi-au istorisit pe scurt povestea sosirilor la Bran unde ajunseseră într-un mod neaşteptat. A fost o hotărâre survenită într-un timp scurt, la puţină vreme după ce episcopul eparhiei unde părintele Policarp vieţuise ani buni a fost chemat la slujirea de mitropolit al Ardealului. Pe fondul venirii Înaltpreasfinţitului Laurenţiu la Sibiu ca păstor al Transilvaniei, pe de o parte, şi urmare a legăturii duhovniceşti calde şi vechi pe care tânărul ieromonah o avea cu ierarhul său, pe de altă parte, în contextul în care acesta, venind în noua sa eparhie şi cercetând-o cu de-amănuntul, a constatat că situaţia monahismului era critică, în sensul că existau destule aşezăminte monahale nepopulate, la prima întâlnire pe care a avut-o după instalarea sa la Sibiu cu părintele Policarp, s-a limpezit gândul de a încerca să pună început unui loc de vieţuire călugărească în această zonă. „Mitropolitul Ardealului ne-a îndemnat cu deschidere să ne alegem dintre amplasamente pe cel care ni se potrivea, insistând însă asupra atracţiei sale personale pentru acest loc, pe care îl văzuse în prealabil şi considera că s-ar preta mai bine întemeierii unei mănăstiri. Această hotărâre s-a definitivat. Aşa am părăsit Mănăstirea Nera, un cu totul alt gen de aşezământ, cu un program de obşte extrem de riguros închegat, cu un număr de vieţuitori impresionant, venind într-un loc fără istorie şi tradiţie monahală. Ne-am înhămat deci la o lucrare de pionierat, cu avantajele unui loc cât se poate de liniştit şi chemător către însingurare, către interiorizare, către rugăciune şi tot ceea ce este prielnic unui trai monahal ceva mai discret“, mărturiseşte părintele Policarp, duhovnicul maicilor de la Mănăstirea Bran.
Aşa se face că la praznicul Floriilor din anul 2006, în luna lui aprilie a fost slujită cea dintâi dumnezeiască Liturghie din acest loc, într-o biserică mai degrabă improvizată, pe care obştea a refăcut-o apoi integral. Iar în vara anului 2009, chiar în ziua prăznuirii ocrotitorilor mănăstirii (30 iunie), a fost săvârşită de întâistătătorul locului slujba de sfinţire a bisericii având ca patroni pe toţi alcătuitorii Soborului Sfinţilor Apostoli.
„Ne străduim să fim o adevărată familie duhovnicească“
Începând cu anul 2007, monahiile împreună cu părintele lor au demarat lucrările de ridicare a corpului de chilii. Fiindcă nu aveau unde locui, o credincioasă, fiică a satului, le-a pus la îndemână o căsuţă ţărănească. „Am pornit de la firul ierbii cu construirea ansamblului monahal propriu-zis. Acum se lucrează la finisajele de la etaj, parterul fiind inaugurat la începutul anului 2012, având astăzi în deplină folosinţă paraclisul cu hramul «Duminica Femeilor Mironosiţe», câteva chilii monahale, trapeza, bucătăria şi alte câteva spaţii conexe. Însă ne străduim în primul rând să ne încropim pe noi înşine ca adevărată familie duhovnicească, mizând pe sinceritatea şi deschiderea noastră deplină, atât unii faţă de alţii, cât şi în relaţia cu ierarhul nostru, care ne-a înconjurat permanent cu grija delicată a unui adevărat părinte duhovnicesc“, a adăugat stareţa mănăstirii, monahia Taisia.
Duhovnicul mănăstirii este destul de tânăr. Dar cu toate astea, e experimentat în cele spirituale. Răspunsurile lui te pun pe gânduri. „Hristos aşteaptă realmente de la om să facă exerciţiul ascetic de a se comporta măcar în cele exterioare ca şi cum ar fi agonisit deja cele lăuntrice, de substanţă, ale procopsirii şi înaintării duhovniceşti. Ce putem face în iadul lăuntric al patimilor noastre nevindecate încă este să încercăm măcar în cele din afară să mimăm răbdarea, dragostea, ascultarea, delicateţea, râvna, traversând poate, într-o primă instanţă a vieţii noastre duhovniceşti, un răstimp de oarecare «impostură». Însă dacă el ni se face prilej de smerenie şi rugăciune sincer asumată înaintea Domnului, ca tocmai pentru acest efort, de a fi în cele exterioare, dinaintea fraţilor din obşte şi a credincioşilor, aşa cum ne vrea Hristos, atunci întâiul pas duhovnicesc se poate socoti făcut. Pentru această cruce pe care hotărâm s-o purtăm în două feluri, întâi prin lupta interioară continuă împotriva discrepanţei între ceea ce ne arătăm pe dinafară şi ce suntem de fapt pe dinlăuntru, şi apoi prin rugăciunea în care-I spovedim Domnului cu durere această schizofrenie lăuntrică, puţin câte puţin, El ne va da să gustăm şi înlăuntru roadele duhovniceşti care să întărească simţământul omorârii în noi a omului celui vechi şi a punerii unui început bun către făptura cea nouă şi renăscută pe de-a întregul în Hristos. Asta este perspectiva din care-mi trăiesc viaţa monahală, cu plusurile şi minusurile, cu urcuşurile şi coborâşurile ei, care mă ţin totuşi străin de orice fel de deznădejde sau descumpănire. Pentru că până la sfârşitul vieţii suntem, în fond, într-o creştere perpetuă, iar ceea ce putem face cu adevărat zi de zi este să-i arătăm Domnului că nu depunem armele şi nu ne lăsăm răpuşi de nici una dintre încercările care ne primejduiesc parcursul pe drumul destul de îngust şi dificil către omul cel tainic al inimii.“