La Vatra Dornei bei apă ca la Karlovy Vary

Ţinutul Dornelor, fără să beneficieze de o infrastructură care să faciliteze accesul turiştilor în zonă, oferă, în compensaţie, peisaje şi locuri uluitoare prin frumuseţe. Casele de lemn, agăţate de pieptul muntelui, împrejmuiri uriaşe de pajişti, pieptănate parcă, garduri din bârne cocoţate prin locuri pe care cei de la câmpie nici n-ar bănui că se pot construi, în fine o risipă nemaiîntâlnită de oxigen, acest tablou sumar ar putea constitui cea mai relevantă carte de vizită a zonei. În plus, nu trebuie omise proprietăţile curative ale apelor minerale din zonă, similare, din acest punct de vedere, celor de la Karlovy Vary.

În inima Carpaţilor Orientali, la confluenţa Bistriţei Aurii cu râul Dorna se află situat oraşul Vatra Dornei, renumit în lumea întreagă pentru apele minerale cu proprietăţi deosebite care izvorăsc din adâncul muntelui. Legendele pe care bătrânii dorneni obişnuiesc să le mai povestească încă nepoţilor spun că pe braţul Bistriţei care curge pe lângă oraş, Bistriţa Aurie, diavolul îşi măcina în vechime aurul şi, de aceea, undele râului căpătau sclipiri misterioase, mai ales în asfinţit. Geografii infirmă însă mitul diavolului, susţinând că undele capătă culoarea metalului nobil ca urmare a nisipului cuarţos pe care îl cară Bistriţa în lunga ei călătorie de la izvoare şi până în Vatra Dornei.

După 1775, oraşul, ca de altfel întregul ţinut al Dornelor, a intrat sub stăpânirea habsburgică, austriecii fiind interesaţi de zăcămintele bogate cu care natura înzestrase subsolul munţilor. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, inginerul austriac Anton Manz a pus bazele industriei extractive de fier şi mangan, în această perioadă fiind deschise şi primele mine şi exploatări finanţate de stat. Tot atunci au început şi primele defrişări ale pădurilor.

Oraşul s-a dezvoltat uimitor, imediat după ce au fost descoperite proprietăţile curative ale apelor minerale din zonă, comparative din acest punct de vedere cu cele de la Karlovy Vary. Apa minerală de la Poiana Negri a fost analizată pentru prima oară de medicul Ignatz Pluschk, iar în scurt timp aceasta şi-a căpătat un renume de invidiat. Primele 50.000 de sticle cu apă minerală de la Poiana Negri au fost îmbuteliate în 1812.

Monografia oraşului Vatra Dornei arată că, la 1820, un renumit baron austriac a descoperit şi proprietăţile termale ale apelor din zonă, prima clădire destinată tratamentului balneoclimateric fiind ridicată la 1845.

Din secolul al XIX-lea şi până în prezent oraşul a cunoscut o dezvoltare continuă, anii de apogeu ai staţiunii turistice fiind atinşi însă, după cum spun localnicii, în „epoca de aur“.

Infrastructura proastă alungă turiştii

Deşi zona se numără printre locurile cu adevărat frumoase ale României, turismul are mult de suferit. În apropiere se află Munţii Rodnei, rezervaţie a biosferei, pădurile dornene adăpostesc un arbore unic, tisa, tăiat doar cu autorizaţie specială pentru instrumentele muzicale confecţionate la Reghin, izvoarele minerale au proprietăţi singulare, iar peisajele sunt uluitoare. Sunt doar câteva dintre rarităţile cu care se mândresc dornenii. La acestea adăugaţi, însă, şi Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Cinegetică, unic în ţară, ludoteca pentru copii (mai există doar trei în România - la Cârlibaba, Iacobeni şi Braşov) şi cel mai lung traseu de telescaun din toată România (3 kilometri). Cu toate acestea, turiştii sunt din ce în ce mai puţini, cu fiecare an. „Turismul a scăzut foarte mult, deşi la ce poate oferi zona ar trebui să fie înfloritor. Nu s-a investit nici un ban pentru a atrage turiştii; infrastructura e la pământ. Muntele este o comoară. Este singura sursă de hrană biologică şi nimeni nu dă importanţă acestui subiect“, ne-a explicat inginerul Petru Mustea.

Despăduriri masive după '90

Locuitorii din Ţinutul Dornelor au fost întotdeauna oameni liberi. Nici perioada comunistă nu a fost atât de „neagră“ pentru ei deoarece în zonă nu a fost aplicată colectivizarea. Oamenii au putut beneficia în voie de animalele, fânaţele şi pădurile lor. De acestea din urmă n-au abuzat însă niciodată în felul în care au făcut-o după 1989. O statistică datând din anii â80 arăta că în jurul oraşului Vatra Dornei exista o suprafaţă împădurită de 130.000 de hectare, numai în interiorul acestuia pădurile întinzându-se pe aproximativ 10.000 de hectare. Astăzi lucurile nu mai stau la fel. Din 1990 încoace suprafeţe de sute de hectare au fost defrişate. Mulţi bătrâni, proprietari de păduri, au fost păcăliţi să şi le vândă de către străinii care au dat buzna şi care le-au exploatat apoi nemilos. „De câţiva ani lucurile s-au mai reglementat, însă până nu demult s-a tăiat în neştire. Mulţi străini au cumpărat pădurile localnicilor, le-au defrişat în întregime, iar la controale spuneau că aşa au cumpărat locurile de la proprietarii dinainte. Sunt zeci de gatere în zonă care funcţionează ilegal. Au dispărut pădurile, au dispărut locurile de muncă, au dispărut întreprinderile care produceau ecologic“, ne-a mai explicat inginerul Vasile Mustea.

Situaţia pădurilor a fost oarecum reglementată în urmă cu nouă-zece ani, de atunci dornenii având voie să taie lemn doar cu autorizaţie specială. Legislaţia însă n-a putut repara un rău care se produsese deja. Cine vrea să se convingă de distrugerile masive ale pădurilor din jurul oraşului Vatra Dornei poate să urce pe Runc (1.149 m), spre vârful Ouşoru (1.639 m). „Măcelul“ poate fi observat foarte uşor, pentru că cei care au tăiat fără să se gândească la consecinţe au făcut-o la margine de drum, pe traseul montan, fără să se mai obosească a intra în inima pădurii şi fără să se jeneze de oameni, de firescul locului sau de lege. Copacii sunt tăiaţi pe suprafeţe întinse, fără să se fi ţinut seama de vârstă, de înălţime, dar mai ales fără a se ţine cont de faptul că versanţii o pot lua la vale fără sprijinul rădăcinilor puternice de pin sau molid. Mai mult decât atât, mulţi dintre tăietori au lăsat copacii aruncaţi peste tot, cei pe care nu i-au mai putut căra desigur, la fel şi crengile, astfel că zeci de hectare de pe vârf sau pe coastă de munte arată ca un imens cimitir vegetal.

Brazii tăiaţi n-au mai fost înlocuiţi

Cum era de aşteptat, cei care au tăiat pădurile fără milă, lăsând despuiate vârfuri de munţi, nu s-au gândit la urmările grave ale faptelor lor. Pe drumul judeţean ce duce spre Maramureş, pe mai multe porţiuni, pietrele se desprind din versant, îngreunând circulaţia şi ameninţând cu alunecări şi mai mari. Pancarte mari de fier, decolorate de vreme, sunt urme ale unei epoci care a mutilat minţi şi suflete, dar care a protejat pădurea mult mai bine decât în aşa-zisa democraţie, în care libertatea ar fi putut oferi posibilitatea de a te gândi de două ori înainte de face ceva care poate da peste cap echilibrul peisagistic sau natural al ţării întregi. Una dintre ele, „plantată“ de lucrătorii silvici în apropierea Pasului Prislop, pe la 1.300 de metri altitudine, mi-a atras atenţia: „Tăierea pădurilor poate fi reparată doar într-un secol“. Ceea ce am văzut în munţii din jurul oraşului Vatra Dornei şi nu numai nu cred că va putea fi reparat nici în două secole, dacă oamenii vor continua să fie victimele propriei lor indiferenţe.

Într-o ţară în care oamenii defrişează pădurile, în care râurile sunt scoase din albiile lor şi în care indiferenţa pluteşte ca un duh rău peste oameni şi locuri, în care corupţia e mai extinsă decât o molimă, nici măcar deşertificarea României, prognozată de specialişti pentru viitorii 50 de ani, nu ar trebui să ne uimească.

Ne mai permitem ca în final să facem o recomandare sinceră, şi anume aceea de a vizita ţinutul Dornelor, cu pădurile sale falnice, atât timp cât le mai avem, pentru că puţine locuri de pe pământ le pot întrece în frumuseţe.