Labiș, copilul-poet de sub Stânișoara

La începutul lunii decembrie 1935, într-o casă mititică din Poiana Mărului, sat al comunei Mălini, în care locuiau învățătorii Eugen și Profira Labiș, s-a născut un băiat. Se apropia sărbătoarea Sfântului Nicolae, așa că numele lui a venit natural. Trei ani mai târziu a sosit pe lume Margareta, apoi, când el era deja adolescent, mezina Teodora. Și părinții, și copiii au fost atașați de oamenii locului, o comunitate marcată de greutăți și de război. Azi, numele lor încă luminează amintirile sătenilor de la Mălini.

E amiază și acum, în ­Poiana Mărului, zgomotele tac. În curtea părintească a lui Labiș liniștea s-a instalat de prea mulți ani. Căsuța în care poetul s-a născut e abandonată și părăginită. O plăcuță memorială, pusă nu de mult pe un perete, a rămas singurul semn al existenței sale în acest perimetru. Din spatele casei începea, odinioară, toată lumea lui. De aici urca în grabă Dealul Pădurii, să-și pună la adăpost năzdrăvăniile copilăriei. De aici a pornit, cândva, și vânătoarea căprioarei, atât de frust surprinsă în poemul care a zguduit lecturile a generații de-a rândul.

În timp, geografia curții s-a modificat. Grădina de legume și de porumb a fost înghițită de marea de iarbă. Pomii au dispărut de mult, acareturile așijderea. Noile construcții din jur strâng ca într-o menghină trecutul. Dar poveștile nu s-au stins de tot.

Vecină cu casa în care s-a născut poetul, Veronica Pășcănuț e unul dintre cei trei colegi de clasă ai lui Nicolae Labiș care mai sunt azi în viață. Deşi are 89 de ani, navighează printre amintiri cu precizie matematică. A fost nu doar colega de bancă a lui Nicolae - Nelucu’, cum îi spuneau toți în sat -, ci și prietena și tovarășa lui de năzbâtii. „Casa familiei Labiș era aici, iar eu stăteam peste drum. Aici, în ogradă, era joaca noastră. Atunci nu era radio, nu erau telefoane ca să stea copiii cum stau acum; aveam mingea și jocurile copilărești. Eram prietenă cu Margareta (sora lui Labiș, n.r.); ea era mai mică cu trei ani ca mine. Nelucu’ era colegul meu de bancă și de joacă. Ne jucam de-a războiul. Știa o poezie de-a lui Coșbuc - «Noi vrem pământ»”, spune tanti ­Veronica, apoi o recită cap-coadă, ca și cum ar fi învățat-o ieri.

Pe atunci, mica școală de la Poiana Mărului funcționa cu doar două clase, în sistem simultan. „Domnul Labiș învăța de dimineață, clasa a II-a și a IV-a. Doamna Labiș învăța clasa I și a III-a. Dacă nu jucam cum spunea el, ne dădea cu nuiaua peste picioare (zâmbește). «Îs de plop picioarele tale? De ce nu joci?» Făcea dansuri cu noi, ne învăța. Făcea mai mult ca doamna; era mai distractiv el. Era prieten cu tata. Venea la noi; se vizitau. Când se duceau undeva, lăsau copiii la mama. Când aveau musafiri, pe mama o chema: «Victoria, vino pe la mine că am treabă cu tine!»”.

Eugen și Profira veniseră de foarte tineri învățători în sat. El din Găinești, din apropiere, ea din Topolița - Neamț, rudă îndepărtată cu Creangă. S-au căsătorit la Mălini și și-au întemeiat o familie. Au fost „gospodari și harnici. Aveau vaci, oi, gâște, rațe, grădină de păpușoi și legume”. Se ocupau îndeaproape de elevi și făceau temeinic școală.

Tanti Veronica are un chip luminos. Povestește cu bucuria aceea nedisimulată, pe care numai copiii o au. Peste gard, e ograda largă în care se juca cu Nicolae. Un salt în memorie și e din nou acolo. Redevine fetița de odinioară. Casele megieșilor sunt din nou uriașe, ulițele nesfârșite, dealurile - cât Munții Stânișoarei. Îl vede pe Nicolae recitând din memorie poezii pe care „singur le făcea”, jucând perinița în clasă, în lipsa învă­țătorului. Sau avertizând-o că în viață trebuie să spună numai adevărul, că „minciuna, Veronică, are picioarele scurte”. Ori organizând procesiunea de înmormântare a Boghetei, găina moțată și încăl­țată pe care au iubit-o la fel.

„Când au venit din evacuare, eu cu Nelucu’, cu Margareta și cu doamna Labiș ne-am dus prin sat după ouă. Erau niște bătrâni care-și făcuseră un bordei în Pârâul Răchitișului, pentru că nemții nu se mai duceau pe acolo. Femeia i-a zis că n-are ouă, dar îi dă o găină. Avea pene și pe cioc, și pe picioare. Și noi i-am zis Bogheta. Într-o zi, eram cu oile la păscut, pe deal. Doamna Labiș a venit și mi-a spus să iau și oile lor, că Nelucu’ rămâne acasă cu tată-su, să facă un coteț pentru pui. Dar el, dimineață, o găsise pe Bogheta moartă. Când am venit la amiază cu oile acasă, Nicolae și Margareta plângeau pe poartă. «Iar v-ați bătut? Nu, zice, o murit Bogheta, Veronică». Doamna Labiș a ieșit nervoasă și a strigat să luăm mortăciunea aceea și s-o ducem la râpă. Apoi s-a dus în casă, la treabă. Nelucu’ a intrat în clasă, a luat niște păreți (coperte, n.r.) de carte. Eu m-am dus acasă, am luat un tulpan (broboadă groasă, n.r.) negru de-al mamei și i l-am pus lui la gât, l-am făcut preot. Noi știam cum e rânduiala, că domnul Labiș ne ducea în toată duminica la biserică. Mi-am dat drumul la codițe, că mai mergeam la înmormântări și vedeam cum se despleteau femeile. Eu cu Margareta boceam, Nelucu’ mergea înainte. Luase un arac din grădină și făcuse o cruce. Și mergea cu găina în mână, prin livadă, aici, la deal. Și noi o boceam: «Boghetă nu te duce!/ C-aista drum cine-l face/ Înapoi nu se mai întoarce». Copii! (râde) Am îngropat-o în Dealul Pădurii. I-am pus crucea la cap. Îi veneau multe în gând. Într-o zi, a construit o căsuță. Cum a dat cu cuțitul într-un lemn i-a venit peste picior și s-a tăiat. Și el, cum vedea că-i curge sângele, îl bea înapoi, că zicea că nu trebuie să pierzi sânge. Doamna Labiș a ieșit și când l-a văzut a început a răcni: «Doamne, aista și-o tăiet limba!». Câte obrăznicii făceam, ai scrie un roman!”.

Nelucu’, poetul dintr-a patra

Fiind primul născut și neavând cu cine îl lăsa acasă, Profira Labiș îl lua cu ea, în clasa în care preda, zi de zi. Așa a învățat băiatul, aproape pe nesimțite, să scrie și să citească de la trei ani și jumătate. Era vârsta marilor curio­zități, iar el era mai curios decât toți copiii școlii la un loc. „Pentru mamă, nu a fost ușor deloc. Era învățătoare la școală, gospodină acasă. Aveau animale, grădină. Seara, el nu adormea până ce doamna Profira, deși istovită, nu-i spunea o poveste. Iar ea a găsit așa metoda de a-l pune pe el să se gândească la o poveste, să o construiască, apoi să i-o spună. Îi stimula astfel creativitatea, ima­ginația”, povestește Mihaela Răzloveanu, custode-ges­tionar la Casa memorială „Nicolae Labiș” din Mălini.

Deloc întâmplător, de prin clasa a III-a, pe care a făcut-o în Muscel, unde familia sa fusese evacuată, Nicolae a început să scrie poezii. Avea un carnețel în care și le nota. „Mama nu prea-i dădea voie să scrie poezii; tatăl l-a încurajat mereu. La întoarcere, a pierdut caietul. Și a încercat să le rescrie, din memorie. Nu și le-a amintit pe toate, dar pe unele le-a rescris. Tatăl îi lua în cerdac și discutau lucruri. Erau mici, dar știau constelațiile, știau primele zece strofe din «Luceafărul», știau lucruri pe care alți copii, în acele timpuri, nu aveau cum să le învețe”, spune custodele muzeului.

Tanti Veronica își amintește că într-a IV-a deja își recita poeziile la serbările școlare pe care le organiza învățătorul - tatăl său. Ținea la oameni și îi erau dragi locurile natale. În vacanțe, licean fiind, mergea des la stână, la baciul Gheorghe Panțâru. Îi plăcea să stea la povești, să culeagă legende, urături, ziceri vechi. „Nu era un băiat mândru, nu se credea cineva, chiar dacă era băiatul învățătorilor. El era cu noi. Era aprig, dar și bun la suflet”, spune tanti Veronica. „N-aveam caiete, n-aveam cărți. Ca după război. Noi fuseserăm evacuați la Borca, ei în partea Ardealului. Nu ne-am mai întâlnit până ce nu s-a terminat războiul. Ferească Dumnezeu ce greu a fost atunci! Oamenii n-au pus în pământ, că aici, pe Stânișoara, era santinelă, nu lăsa pe nimeni să vină în sat. Rușii erau la podul Moldovei (la intrarea în sat dinspre Cornu Luncii, n.r.). Și Nicolae venea dimineața și mă întreba: «Veronică, ai pe ce scrie azi?» Și-a tăiat creionul în două și mi-a dat mie și încă la o fată. Din mijlocul caietului a rupt și mi-a dat două foi. Așa scriam...”.

După finalizarea celor patru clase, a plecat la liceu. Veronica nu l-a putut însoți, deși învăța foarte bine. Nu avea cu ce să se întrețină la școală. Pe Nicolae l-a dus la Fălticeni, la gazdă, chiar tatăl ei, abia sosit din prizonierat, cu căruța, cu lemne gata tăiate, pregătite pentru încălzit odaia în care avea să locuiască. „Când s-a făcut mai mărișor și a plecat la «Nicu Gane» (liceul, n.r.), la Fălticeni, îmi spunea: «Veronică, hai și tu cu mine! Eu cu cine am să stau în bancă acolo? Ai să rămâi în sat și ai să te măriți cu unul care-ți aduce rumeguș în casă (aluzie la tăietorii de lemne, majoritatea celor din Mălini lucrând la tăiat, în pădure, n.r.)». Era râzător (glumeț, n.r.) Nicolae. Odată, a venit la mine acasă, la Suha. Eram măritată, iar soțul meu, care căra butuci din pădure cu remorca, l-a întâlnit pe drum și l-a luat, deși nu l-a cunoscut. Labiș l-a rugat să-i dea voie să stea pe platforma remorcii ca să vadă, din mers, Mălinii și Poiana Mărului. Când am ieșit afară, l-am recunoscut: «Aici stai, tu, Veronică?! Deci, ți-ai luat șofer, nu pe unul care ți-aduce rumeguș în casă», mi-a spus râzând”.

Mălinii, zestrea de sensibilitate a lui Labiș

Mihaela Răzloveanu e, poate, cel mai bun ghid prin lumea lui Labiș de la Mălini. A fost custode la casa memorială din 1994 până în 2002. Apoi, după o pauză mai lungă, a revenit aici, în 2019. O leagă de poet nu doar datoria profesională, ci mai ales amintirea caldă a Profirei Labiș, pe care a cunoscut-o bine. Așa a aflat, direct, nemijlocit, povestea casei și a fiecărui lucrușor din ea. „Când a murit Nelucu’, am primit de la doamna Labiș carte poștală cu poza lui în patru colțuri. Ea a trimis-o de la București. Mi-a părut tare rău. Mama a suferit; plângea ca și cum ar fi murit un copil de-al ei. Dacă ei au crescut cu noi... Nelucu’ îi spunea «mama Câtoria» când era mic. Pe ea o chema Victoria... Pe urmă, doamna și cu domnul au venit aici și plângeau, că știau că Nelucu’ aici o crescut. Domnul Labiș era tare supărat. De aceea i s-o tras și moartea, de supărare... S-o dus toți la Domnul... Acum mai vine doamna Mar­gareta”, spune tanti Veronica.

Soții Labiș au fost învățători mai întâi în satul Văleni-Stâ­nișoara, apoi la Poiana Mărului, ambele în comuna Mălini. Până în 1953, au locuit în căsuța lor de la Poiana Mărului, unde copiii se jucau în tovărășia Veronicăi. Apoi s-au mutat la școala din centrul comunei și și-au construit-o pe cea care astăzi este Casa memorială „Nicolae Labiș”. Până la moartea sa, în decembrie 1956, poetul a venit de multe ori aici, la părinți. În 1973, când au ieșit la pensie, Eugen și Profira Labiș au donat casa Ministerului Culturii și au plecat la fetele lor, la București. În 1975, casa a fost deschisă publicului. Acum e parte integrantă a Muzeului Național al Bucovinei de la Suceava.

„Cred că am scris cea mai bună poezie a mea”

„Moartea căprioarei”, dramaticul poem care a răsturnat estetic o întreagă literatură și a zguduit lecturile a generații de cititori a fost scrisă în „camera de bună”, cum obișnuia să numească Profira Labiș camera de curat din casa devenită azi muzeu. În 1954, sosit pentru scurtă vreme acasă, poetul a dat o raită prin sat, și-a revăzut, ca într-un flash, copilăria, s-a întors și a așternut-o pe hârtie. În octombrie avea să fie publicată, consolidând impresia contemporanilor că poetul de la Mălini era un fenomen. Unic.

„După război au venit seceta și apoi foametea. Era atât de crăpat pământul, că intra talpa unui copil în crăpătură. Rămăseseră multe arme în sat. Iar tatăl, văzând că medicamente nu sunt, hrană nu era, Margareta era bolnavă, a plecat la vânătoare și l-a luat și pe băiat. El a fost marcat de faptul că au trebuit să omoare o vietate. La întoarcere, pe drum, l-a școlit că nu trebuie să spună nimănui; tot braconaj se numea și atunci. În laterala casei de la Poiana Mărului aveau înjghebată o bucătărie de vară. Când au ajuns acasă, au pus carnea acolo, într-un coș de nuiele și au acoperit-o cu o bucată de pânză. El a așteptat să adoarmă părinții și a trezit-o pe Margareta să-i arate. Lucrurile s-au petrecut așa cum spune în poezie; i-a spus surorii: «Avem carne». A fost drama lui. De-aici începe drama doamnei Margareta, pentru că deasupra era capul căpriorului. Era lună plină și ea, copil fiind și bolnavă, i s-a părut că o țintuiesc privirile lui. Ani de zile a fost urmărită de imaginea aceea. Poezia a compus-o aici, în casa aceasta, în «camera de bună», la masă. Venise cu gândul să stea mai mult cu părinții, apoi să dispară pentru o vreme, să iasă din vizorul Securității. În tren s-a întâlnit cu Fănuș Neagu, care mergea la o soră, la Cornul Luncii, în apropiere. Când venea, Labiș stătea un pic cu familia, împrumuta un cal de la tanti Saveta, o vecină de pe uliță, și se ducea călare la Poiana Mărului; acolo era acasă. Doamna Profira s-a apucat de gătit, a terminat, dar el tot nu se întorsese. Cineva care venea cu un car cu lemne i-a spus că l-a văzut pe la biserica de la Poiana Mărului. Legase calul de un plop și stătea cu capul în mâini. Mama s-a îngrijorat, dar între timp el s-a întors. Nu a mâncat nimic, s-a închis în cameră și a scris. Când a ieșit, i-a spus mamei: «Cred că am scris cea mai bună poezie a mea»”, evocă momentul Mihaela Răzloveanu.

Moartea lui a survenit doi ani mai târziu, la 21 de ani, în plină forță de creație, într-un așa-zis accident de tramvai. A fost unul dintre episoadele cele mai urâte din teribilul deceniu de început al comunismului românesc, deliberat acoperit de controverse, pentru ca adevărul să fie greu de aflat. Labiș a murit după 10 zile de agonie, după cum scrie Stela Covaci, prietenă apropiată a poetului, „când furios, când sperând, părându-i rău și iubind cu ardoare viața și oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adăpa căprioara”.