„Laboratorul duhovnicesc“ al Facultăţii de Teologie din Bucureşti

Orice Facultate de Teologie are un paraclis. Aici vin studenţii şi pun în practică ceea ce învaţă la curs, dar tot aici Îl cunosc pe Hristos, Care Se oferă tuturor prin Sfintele Taine. Astfel, se trece de la cunoaşterea prin raţiune a lui Dumnezeu, la cunoaşterea prin simţire. Istoria sfântului lăcaş se întinde tocmai până în secolul al XVI-lea, la început fiind închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de la Muntele Sinai. În decursul istoriei, a fost supus mai multor reparaţii, ajungându-se la stadiul actual care datează din 1850. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem. Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei.“ „Dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie.“

O uşă masivă de lemn face legătura între Dumnezeul înţeles prin raţiune şi Dumnezeul experiat. Doar studenţii care trec acest hotar pot să depăşească raţionalitatea cursurilor. Uşa e imensă şi greu de urnit. Însă, odată intrat, totul se transfigurează. Cântările învăţate în sala de curs au altă armonie şi parcă acum se înţelege adevăratul mesaj al textului. Soarele nu mai este stăpân, ci locul este guvernat de flacăra lumânărilor, de scânteiele care sar din cădelniţă şi mai ales de focul care arde în inimile celor prezenţi. Aerul golit de „mirosul“ patimilor se sfinţeşte cu tămâie şi undelemn amestecat cu aromate. Fumul tămâiei, ce se joacă în raza de soare care a străpuns un colţişor mai obscur, îţi arată că rugile se duc numai sus, la Dumnezeu. Studentul, îmbrăcat în stihar, explică Evanghelia zilei din faţa uşilor împărăteşti, cu un ochi în foaie şi cu celălat undeva în locul cel mai din spate al bisericii, de teama de a nu întâlni privirea vigilentă a ascultătorilor. Credincioşi care au trecut demult de vârsta potrivită studiului se amestecă cu mulţimea tânără şi fascinată de existenţa vie a lui Hristos. Iar părintele spiritual, blând cu cei ascultători şi aspru cu ceilalţi, dă totdeauna un sfat bun pentru cei care îl cer.

„Dumnezeu a rânduit biserica pentru studenţii teologi“

Părintele Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“ al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, este un slujitor neobosit al lui Hristos. Când nu e slujbă, îl găseşti fie în biserică la spovedit, fie afară, în mijlocul studenţilor. Toţi sunt o familie mai mare la „Sfânta Ecaterina“, cum i se spune paraclisului, pe scurt, printre studenţi. Aici se formează viitoarea familie şi parohie a preoţilor şi profesorilor de Religie. La această atmosferă de împlinire sufletească are un aport şi biserica în sine. Despre actuala biserică, părintele spiritual spune că a fost „de la Dumnezeu rânduită pentru studenţii teologi. Mai ales că pe uşile diaconeşti se află două triade de ierarhi, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur pe uşa din dreapta, de lângă icoana Mântuitorului Hristos, iar pe uşa din stânga, lângă icoana Maicii Domnului, este pictată o altă triadă de ierarhi - Sfinţii Nicolae, Spiridon şi Atanasie cel Mare“.

Sfânta Ecaterina, modelul studentului la Teologie

O altă dovadă că această biserică este destinată studenţilor este cel de-al doilea hram al ei, Sfânta Ecaterina. Se ştie că ea a fost una dintre minţile luminate ale timpului ei. Icoana înţeleptei Sfinte Mucenice se află în partea dreaptă a catapetesmei.

Ne-a făcut o tălmăcire a înţelesului acestei icoane doamna Sofia Tudosa Romanov. „Doar privind icoana ne dăm seama că este un model pentru tineri, dar şi pentru noi toţi toţi. Sfânta nu este înfăţişată oricum, ci întotdeauna cu nişte cărţi alături, cu pana în mână, deci desprindem îndemnuri la studiu, cunoaştere, înţelegere. Nu zici: «Eu cred în Dumnezeu, mă rog şi atâta tot», ci toată viaţa ta interioară trebuie să se realizeze pe un fond de cunoaştere cât mai largă, atât cât să cuprindă tot globul pământesc. Faptul că este reprezentat globul aici arătă că trebuie să cuprinzi scrierile tuturor învăţaţilor. Mesajul icoanei este deschidere, poţi să spui şi ecumenică, poţi să spui şi globalizatoare, dar la a-L mărturisi pe Hristos, a nu te lepăda de El şi a te jertfi pentru Hristos (arată roată de tortură). Toată credinţa ei este undeva deasupra, convingerile sunt de undeva de sus, fapt arătat aici prin prezenţa îngerilor, ca legătură cu cerul. Deasupra este divinitatea cu tot ceea ce înseamnă pentru noi şi de acolo în jos, aici, la nivelul pământului, nivelul nostru de vieţuire; avem şi cărţi, şi globul, dar avem şi jertfa, prin roată“, a explicat semnificaţia elementelor prezente în icoana Sfintei Ecaterina doamna Sofia Tudosa Romanov, care s-a ocupat şi de istoria sfântului lăcaş.

Biserica dintre mlaştini

Aşezată la poalele dealului Patriarhiei, în vecinătatea Pieţei Unirii şi a vechiului centru istoric, Biserica „Sfânta Ecaterina“ datează din secolul al XVI-lea. Înconjurată de un mic parc verde, plin mai mereu cu studenţii facultăţii de teologie, biserica era situată pe vremuri în afara Bucureştiului, în dreapta Dâmboviţei, pe atunci plină de mlaştini, stufărişuri şi bălţi. De aici începea drumul Giurgiului, adică actuala Cale Şerban Vodă. Pe atunci colina, la poalele căreia se afla biserica, un loc înalt şi izolat, ferit de revărsările periodice ale râului şi acoperit cu podgorii, era cunoscută drept Dealul Viilor sau Dealul Podgorenilor. Cu timpul, colina a primit denumirea de Dealul Mitropoliei şi apoi al Patriarhiei.

„Sfânta Ecaterina“ este închinată Muntelui Sinai

Prima construcţie religioasă, o mică biserică de lemn, a fost ridicată între 1574-1577 de boierul Ivaşcu Golescu, împreună cu fratele său Albu şi boierii Toader, Drăghici şi Panu. Terminată în 1579, biserica este sfinţită cu hramul Sfânta Ecaterina, după numele doamnei Ecaterina, soţia domnitorului Alexandru al II-lea.

Câţiva călugări care se nevoiau în preajma mănăstirii Sfânta Troiţă, actualmente Mănăstirea Radu-Vodă, adunaţi în jurul noii biserici, întemeiază o mănăstire. De la început, aşezământul monahal a fost închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de pe Muntele Sinai. „A fost o legătură bună între Ecaterina Doamna şi Ivaşcu Golescu, pentru că, după dispariţia doomnitorului şi ajungerea la tron a fiului său, Mihnea, fiind foarte tânăr, doamna a fost cea care a preluat conducerea ţării. Deci cei care au construit această biserică au fost la rangul cel mai înalt al ţării“, a mai aspus doamna Sofia Romanov, descendentă a vestitei familii a Romanovilor, din Rusia. În 1595, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, la retragerea trupelor lui Sinan Paşa din Bucureşti, biserica a fost distrusă.

Mănăstirea lui Pană Vistierul

Biserica s-a numit multă vreme a lui Pană Vistierul, pentru că, după ce s-a degradat biserica de lemn, un anume Pană care era vistier şi boier mare a refăcut biserica. „Important este că am găsit că acest vistier avea o legătură de rudenie cu familia Golescu prin alianţă. Boierii nu-şi abandonau ctitoriile, ci le îngrijeau şi aveau grijă de preoţii slujitori de aici“, a menţionat doamna profesor.

De-acum, de la începutul secolului al XVII-lea, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, aşezământul este numit Mănăstirea lui Pană Vistierul. Lăcaşul păstrează hramul „Sfânta Ecaterina“ şi se menţine ca metoc al Mănăstirii din Peninsula Sinai. Abia refăcută, însă, a suferit distrugeri provocate de invaziile duşmane. În 1611, în timpul unei incursiuni în Ţara Românească, oştile lui Gabriel Bathory ajung la Bucureşti; mănăstirea este incendiată şi jefuită, iar un călugăr este martirizat. Dar este refăcută de urmaşii ctitorilor. Tot în preajma ei, în august 1631, s-a dat lupta dintre Leon Vodă şi boierii pribegi în fruntea cărora se afla Matei Basarab, viitorul domnitor al Ţării Româneşti, Radu-logofătul şi alţi boieri. Confruntarea armată încheiată cu victoria lui Matei Voievod a fost numită „lupta de la Mănăstirea lui Pană“.

Paul de Alep, vestitul călător în Ţările Române între anii 1653-1658, spune că sfântul lăcaş avea un egumen şi călugări de la muntele Sinai.

Doamna Ecaterina are grijă de „Sfânta Ecaterina“

Biserica se supune semnelor trecerii timpului, dar, datorită Doamnei Ecaterina Ipsilanti, revine la viaţă. „Domnul Alexandru Ipsilanti a fost numit «Mila şi Darul lui Dumnezeu». Doamna a refăcut biserica, manager convins pentru vremea aceea, a făcut şi un han unde este facultatea, acum, să aibă cu ce să se întreţină mănăstirea. Hanul acela a fost mijlocul de supravieţuire al bisericii în momentele când rămâneau fără nimic după plecarea grecilor care administrau mănăstirea“.

Biserica a fost făcută din zid, în jurul anului 1774, păstrând vechiul hram „Sfânta Ecaterina“. Între 1774-1782, Doamna Ecaterina înzestrează mănăstirea cu cele necesare pentru buna rânduială a activităţii monahale, îi donează veniturile de la câteva prăvălii din Bucureşti, cât şi terenurile agricole, livezi şi podgorii. Aşezământul cunoaşte o nouă înflorire, se pierde vechiul nume de „Mănăstirea lui Pană“ şi devine Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“.

Din cauza cutremurul din 1802, turlele din piatră se prăbuşesc, iar pereţii clădirilor din incintă sunt fisuraţi. Turlele sunt refăcute din lemn şi acoperite cu şindrilă, iar reparaţiile sunt făcute de suprafaţă. De Sfintele Paşti din 1823, pe 23 aprilie, un incendiu distruge hanul mănăstirii. Peste 40 de ani, ajunge să fie demolat. Alt seism, în 1838, avariază mănăstirea, se face o restaurare a lăcaşului în 1847, când egumenul grec distruge pisania. Biserica este demolată până la temelii, la începutul anului 1850.

Secularizarea lui Cuza transformă mănăstirea în biserică de mir

Construcţia bisericii de astăzi a început în 1850. S-a terminat la 1 mai 1852. Pictura originală a fost realizată de pictorii Constantin Lecca şi Mişu Popp, reprezentanţi de marcă ai picturii bisericeşti din secolul al XIX-lea.

Constantin Lecca (1807-1887), remarcabil în pictura istorică, şi-a desăvârşit talentul în pictura de biserici trecând de la vechea manieră de factură bizantină, la stilul academist. Adaptează rigorile iconografiei ortodoxe tradiţionale la clasicismul european. Mişu Popp (1827-1892), reprezentant tipic al academismului, pictează mai ales portrete ale unor personalităţi, dar şi numeroase biserici. Cei doi artişti pictează mai multe biserici, printre care bisericile „Răzvan“ şi a Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti şi biserica Mănăstirii din Nego-eşti.

Pictura din Biserica „Sfânta Ecaterina“ este una dintre cel mai bine păstrate dintre lucrările cu caracter religios ale acestor artişti. Aceasta este realizată în registre cu puţine imagini, manieră specifică artei vremii. Maeştri ai portretului, cei doi artişti pictează mai ales sfinţi militari martiri.

După 1859, prin secularizarea averilor mănăstireşti, activitatea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“ încetează. Pentru scurt timp, câţiva călugări mai menţin sfintele slujbe.

Mănăstirea devine biserică de mir

După desfiinţarea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“, la 29 octombrie 1863, lăcaşul rămâne doar biserică de mir. Aceasta deservea mahalaua Sfânta Ecaterina. Treptat, parohia „Sfânta Ecaterina“ şi întreaga zonă capătă un aspect citadin, se înmulţesc casele din zid, unele dintre acestea păstrându-se până astăzi. Pentru scurt timp, în 1873, în curtea Bisericii Sfânta Ecaterina se mută gimnaziul Matei Basarab. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Pe locul fostei biserici, în 1905 s-a construit casa parohială pentru preoţii slujitori ai sfântului altar. Aceeaşi comisie renovează lăcaşul în 1909 şi 1923. Marele cutremur din 1977 afectează grav lăcaşul. Biserica a fost consolidată cu centură de beton. Pictura restaurată, spălată şi retuşată s-a readus la frumuseţea originală în 1984.

„Biserica este în primul rând a studenţilor“

Părintele Atanasie Tănăsache Costea a venit la Biserica „Sfânta Ecaterina“ din anul 1996. A făcut multe reparaţii bisericii, reuşind să înnoiască faţa bisericii, dar şi viaţa spirituală a comunităţii din jurul ei. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem. Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei. Dar comunitatea bisericii noastre este formată şi din credincioşi care vin de peste tot din Bucureşti. Aceştia s-au «lipit» de biserică şi ne ajută de fiecare dată în anumite momente din viaţa bisericii noastre. Biserica este, însă, în primul rând a studenţilor şi abia apoi pentru credincioşii care vin aici“, ne-a spus părintele spiritual. Printre planurile de viitor se numără şi realizarea unei pisanii complete, a întregului ansamblu bisericesc, de când acest loc a fost afierosit lui Dumnezeu.

„A fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân“

Pr. asist. Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“

Cum aţi ajuns să slujiţi aici?

Am venit în 1996. Nu eram pregătit să vin aici. Mi-am dorit să mă înscriu la doctorat. Eram preot în Galaţi şi profesor la generală şi liceu. Mai predam şi la specializarea Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos“, muzică bi-sericească, ritual, metodica predării religiei şi practică pedagogică. Când am venit să mă înscriu la doctorat, postul de spiritual era liber. Şi am hotărât să fac pasul acesta pentru copii. Nu am ţinut niciodată să fiu preot în oraş. Dar dacă Dumnezeu m-a adus aici, Îi mulţumesc Lui şi Sfintei Ecaterina. Având cinci copii, toţi băieţi, m-am gândit că o să fie mai uşor pentru ei. Am simţit-o ca pe o chemare de la Dumnezeu. După 7 ani, mă hotărâsem să mă transfer la altă biserică. Dar am primit un răspuns de la Dumnezeu, prin vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. La hramul „Sfinţilor Trei Ierarhi“ a venit şi a slujit Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, m-a hirotesit iconom stavrofor pe seama Bisericii „Sfânta Ecaterina“ şi a Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Nu am fost anunţat, nu ştiam, m-a luat pe nepregătite. Pentru mine a fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân aici. Şi am hotărât să rămân aici până când voi primi altă ascultare.

Care este programul liturgic al paraclisului?

Noi încercăm în timpul anului universitar să facem un program liturgic care să se încadreze cu orarul Facultăţii. Dimineaţa, de la 5:30 până la 8:00 se face utrenia şi Sfânta Liturghie, în fiecare zi, în afară de sâmbăta, când începe la ora 7:00, iar duminica şi în sărbători începe de la 8:00. Iar seara, la ora 18:00, facem vecernia. În timpul Postului Mare facem Pavecerniţa, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi celelalte specifice acestei perioade. Slujbele au un rol atât liturgic, cultic, cât şi didactic, pentru ca studenţi să aibă ce învăţa. Nu slujesc numai eu, ci toţi profesorii. Am pus deja în practică noul sistem al tutoriatului, care sperăm să dea roade foarte bune. Am programat fiecare catedră pe zile. Astfel, duminică seara şi luni dimineaţa este Catedra de Artă Sacră şi Litere, luni seara şi marţi dimineaţa - o zi liturghică pentru Catedra de Practice. Marţi seara, miercuri dimineaţa - Catedra de Biblice; miercuri seara, joi dimineaţa - Catedra de Istorice, iar joi seara, vineri dimineaţa - Catedra de Sistematice. Vineri seara facem Sfântul Maslu, iar sâmbătă şi duminică vin toţi cei care vor să participe.

▲ „Studenţii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie“

Părintele decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti ne-a vorbit despre necesitatea paraclisului

Aşa cum cercetarea ştiinţifică este necesară teologiei, tot aşa practica liturgică este absolut necesară, dar nu numai pentru disciplina Liturgică, ci şi pentru viaţa spirituală sau duhovnicească a studenţilor şi a facultăţii, în general. Dânşii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie de duminică, la vecerniile din timpul săptămânii, aşa cum se organizează programul duhovnicesc, pentru ca ei să avanseze în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, pe calea aceasta, a experienţei liturgice, a experienţei eclesiale. De aceea, dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie. Vor trebui să cunoască şi să explice Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, ei să fie capabili să facă mereu experienţe reînnoite, liturgice şi sacramentale.

Părintele decan ne-a explicat şi ce presupune programul de tutoriat: „S-a mai încercat o experinţă similară în anii anteriori, dar de data aceasta o reluăm sub alte auspicii, cu ajutorul unui regulament. Astfel, profesorii şi elevii vor participa împreună la slujbe. Câştigul va fi dublu, pe de o parte participarea la slujbă, iar pe de altă - adâncirea relaţiei dintre student şi profesor. Acesta îl încurajează pe student la participare la experinţa lui liturgică. Studenţii stau de vorbă înainte şi după slujbă cu tutorele, este un mediu eclesial extraordinar, care influenţează relaţia care se edifică în decursul celor patru ani între profesor şi student. Rezultatele sperăm să fie benefice în acest sens. În plus, la Vecernia de sâmbătă seara şi de duminică au ocazia să participe studenţii care nu merg la alte parohii. Rolul paraclisului este, aşadar, fundamental în programul de învăţământ teologic. Dacă cercetarea în cadrul facultăţii reprezintă 50% din procesul educaţional, cealălalt procent de 50% revine programului liturgic ce se desfăşoară în paraclis. Atunci când am discutat despre problema frecvenţei s-a hotărât o prezenţă de 75% la cursuri, 95% la seminarii şi 100% la programul liturgic. Chiar din acest procent ne putem da seama cât accent se va pune pe viaţa liturgică. Studentul care nu va participa, el însuşi îşi va da seama că nu are vocaţie pentru preoţie şi mai bine să se retragă decât să continuie să termine facultatea“.