Lepădarea cea de toate zilele...
„Începutul educației constă în cercetarea cuvintelor” (ἀρχὴ παιδεύσεως ἡ τῶν ὀνομάτων ἐπίσκεψις), spunea atenianul Antisthene (445-365 î.H.), în asentiment deplin cu cele afirmate de învățătorul său Socrate, conform dialogului platonician Cratilos. Această sentință antică, valabilă și azi, se referă la faptul că baza, fundamentul, principiul și punctul de plecare al cunoașterii, gândirii și înțelepciunii, în cele din urmă, îl reprezintă studiul și examinarea semnificației, înțelesurilor sau sensului cuvintelor. Adică, pentru a înțelege adevărul și esența lucrurilor și realităților care ne înconjoară, e nevoie mai întâi să pricepem în profunzime cuvintele pe care le folosim și ceea ce ele semnifică, pentru a descrie tot ceea ce există. Doar prin corecta analiză a termenilor sunt evitate neînțelegerile și silogismele false în ceea ce spunem, cu consecințe asupra faptelor și comportamentelor.
Există anumite expresii din lumea credinței creștine care merită cercetate aprofundat în vederea conștientizării semnificațiilor lor adânci. Mai ales atunci când este vorba de vorbe sau ziceri care pot părea vetuste omului contemporan, cum ar fi de exemplu verbul popular „a lepăda”, cu substantivul corespunzător, „lepădare”, cel mai adesea asociat biblicei triple lepădări a Apostolului Petru de Domnul și învățătorul Iisus Hristos (Mt 26, 69-75). A lepăda și lepădare sunt investite de obicei cu o profundă încărcătură spirituală, tocmai datorită arhaicului lor uz scripturistic, care include în semantica sa dezicerea totală de cineva sau ceva, ele ajungând să semnifice în practica Bisericii nu doar îndepărtarea de cineva bun sau ceva pozitiv, ci, prin extensie, și dezicerea de ceva rău sau de Cel Rău, cum este cazul lepădărilor sau exorcizărilor pronunțate înaintea săvârșirii Tainei Sfântului Botez.
În mod curent, verbului a lepăda îi este preferată una din variantele la îndemână cotidian, precum „a renunța la”, „a lăsa”, „a se scutura de ceva/ cineva”, „a părăsi”, „a rupe orice legătură cu”. Și exact acesta e sensul pe care Mântuitorul Iisus îl dă acestui verb atunci când îl folosește pentru a exprima acțiunea preliminară luării și purtării crucii, în urmarea lui Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Mc 8, 34).
Înainte de a-și lua cineva crucea e nevoie de o lepădare, nu de o persoană dragă sau bună, nici de ceva evident rău sau Cel Rău însuși, diavolul. În cuvintele lui Iisus citate și arhicunoscute, obiectul lepădării este surprinzător altul, adică eul sau sinele însuși al omului, mai precis chiar sufletul lui: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va afla” (v. 35). Este oare sufletul, dar și trupul omului ceva de care să se lepede ca de ceva rău? Nicidecum! Această înțelegere a cuvintelor este respinsă de Mântuitorul prin cuvintele pe care le spune în continuare și care au rolul de a evita această înțelegere defectuoasă prin punerea în lumină a valorii infinite a sufletului omului (vv. 26-37).
Iar dacă luarea crucii proprii este zilnică, atunci la ce este chemat omul să lepede cotidian pentru a-și asuma crucea? Pentru a-I urma lui Hristos suntem chemați să ne lepădăm „iară și iară” de eul și sinele egoist și individualist păcătos, care-și urmărește propriile interese înguste în mod autonom, prin excluderea celorlalți și a Celuilalt prin excelență.