Lepădarea şi golirea de sine, condiţie a mersului înainte

Vine o vreme când, pentru a merge mai departe, trebuie să „omori“ în tine reprezentări vechi, resentimente, tristeţi, amintiri, speranţe, visuri. Orice conversiune sau început presupune o golire de ceea ce a fost până atunci. Un astfel de gol anunţă promisiunea unui început, degajarea unei noi căi, făurirea unui om nou. Înaintarea poate însemna şi poziţionare negativă faţă de ceea ce a fost, evaluare ultimativă sau suspendare absolută. O spune Mântuitorul în mai multe rânduri: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 24-38); „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18, 3); „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie“ (Matei 19, 21). Primenirea presupune o despărţire de vechi, o aruncare la coş a ceea ce ne împiedică să mergem mai departe. „Agonisirea“ şi „averea“ (de bunuri, idei, stări…) pot deveni stavile pe drumul unei edificări şi înălţări.

Omul are o apetenţă deosebită de a merge pe logica acumulării şi mai puţin pe cea a golirii. Vrem mult, din ce în ce mai mult. Ne este greu să ne despărţim de haine vechi, de cunoştinţe vechi, de idei vechi. Nu ştim ce să facem cu lucrurile inutile. Încercăm să le păstrăm sau, cel puţin, să le dosim. Ne cantonăm în prezent, îngrămădind în el ceea ce este demodat, ceea ce ţine de trecut, ceea ce ne trage înapoi. Nu suntem în stare să ne golim, să facem un „grad zero“ în existenţa noastră. Nemulţumirea ne apasă cu atât mai mult cu cât dorim să mergem mai departe cu ceea ce a fost. Nu avem curajul să o rupem cu trecutul, cu „omul vechi“. Speranţa apare în spaţiul unei rupturi, în intervalul unei nemulţumiri, în perspectiva unei noi fundări. Ea nu îşi justifică apariţia când mulţumirea sau fericirea sunt pregnante. Speri la ceva mai bun pentru că ceea ce este acum te dezamăgeşte. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că „plinul“ şi „prea-plinul“ au nevoie de un opus, de un referent negativ, constituit de o absenţă, de un vid. Creşterea unei persoane se face pe axa de la „mai puţin“ spre „mai mult“. În pedagogie se consideră, de pildă, că ignoranţa nu e ceva negativ, ci promisiunea unei creşteri ce va să vină. Necunoaşterea prezentă cauţionează, într-un fel, cunoaşterea ce urmează să se instaleze. În ceea ce nu este (încă) se ascunde dorinţa unei transcenderi. Un copil care nu ştie e un fapt cât se poate de normal şi de pozitiv pentru ceea ce acesta urmează să facă. Căci, dacă ar cunoaşte, la ce i-ar mai folosi educaţia? În acelaşi sens, poate fi înţeleasă şi dez-văţarea, ca o întoarcere la acea tabula rasa primordială, printr-o regresiune către o stare de puritate iniţială de la care se poate pleca spre ceva nou. Dialectica dintre plin şi gol stă la baza unei evoluţii sigure. „Plinirea“ se face în spaţiul unei lipse, iar golul caută oportunitatea unei împliniri. Pe de altă parte, orice împlinire adevărată se lasă cu noi interogaţii sau neîmpliniri, iar orice neîmplinire actuală tinde către o încununare ce caută să devină posibilă. Înaintăm în existenţă făcând paşi mici către perfecţiune. Ne mai oprim în loc, mai facem câte un pas înapoi, mai ştergem cu buretele ce a fost, ne mai descreţim fruntea şi mergem ţintă înainte. Înaintarea presupune şi replieri, negări, rupturi, redefiniri în concordanţă cu ceea ce întâlnim pe traseu. Golul nu trebuie să fie înţeles ca ceva negativ. El este condiţia ivirii şi întronării noului. Golul nu înseamnă absenţă, ci spaţiu al regenerării. Forţa acestuia stă în aceea că este deschis unor noi oportunităţi. Golirea nu trebuie vizată ca fiind totală, ca fiind un capăt absolut, un sfârşit. Te goleşti de acel ceva care nu se mai leagă de ceea ce urmează. Golirea se face în perspectiva unui viitor mai bun, mai frumos, mai autentic. Aceasta presupune o schimbare de macaz în ceea ce priveşte principiile de acţiune, metodele, oamenii pe care îi vizezi. Ea atestă o puternică trezire la realitate şi un mare act de voinţă. Individul toropit şi răvăşit nu va fi în stare de o asemenea revelaţie şi de o turnură din rădăcini a existenţei sale. În general, motorul unei conversiuni se află în interior. Nu e nevoie de mai ştiu eu ce accidente evidente pentru ca omul să se transforme radical. Iar schimbarea cea mai puternică nu este însoţită de spectaculozitate, de vizibilitate, ci de o tăcere prelungă şi poate definitivă. Cum spunea cineva (nu mai ştiu cine), despre lucrurile mari şi grave nu e bine să vorbim nimic. Şi nici povesti.