Lipova, o poveste despre bârne, grație și simplitate

Nu putem părăsi lunga șerpuire a Colinelor Tutovei fără a trece și pe la Lipova, bătrână așezare băcăuană, pomenită în hrisoave încă dinainte de lunga domnie a lui Ștefan. În satul închegat pe locul unui codru de tei stă și azi în picioare o grațioasă biserică de lemn.

De la Tisa Silvestri, înaintând spre Lipova, prin Colinele Tutovei, calea nu-ți dă voie să te plictisești nicicum. Asfaltul, găurit ca un ciur ruginit, uitat prin podul bunicii, te ține cu reflexele mereu treze. Curând, drumul începe a coti. Întâi mai lin, pe urmă tot mai primejdios, urcând abrupt și desenând bucle tot mai strânse. Apoi, ca într-un joc al naturii, tot șuguind, coboară Colinele Tutovei, cotind când sprinten, când a lehamite. În Fundu Tutovei – căci da, localitatea asta chiar există, nu-i doar un fel de-a spune cât de departe e un loc – își mai domolește nazurile. Nu mai e mult și ajungem la Lipova, satul despre care citisem că s-ar numi așa din pricina unui fălos codru de tei ce-ar fi cotropit, cândva, demult, toate dâmburile de primprejur.

Doi tei uriași, ca niște soldați gigantici, străjuiesc și azi, de-a dreapta și de-a stânga, bisericuța de lemn de la Lipova. Poate că-s ultimele urme ale pădurii de odinioară. Bisericuța e o splendoare. De mărimi impresionante pentru un locaș de sat, este un prototip al arhitecturii populare a lemnului din întreg ținutul Bacăului. Proporțiile armonioase, stilul arhitectural ce respectă tipicul vechiului meșteșug al lemnarilor, motivele sculptate simplu, din bardă, alături de pridvorul cu stâlpișori grațioși, toate, laolaltă, dau o notă cu totul particulară locașului.

Povestea lui începe la 1830, când, consemnează istoricul parohiei, este ridicat, din bârne de stejar, de obștea satului de răzeși de pe Lipova. „Se zice c-ar fi fost o pădure de tei sau de stejar și că aici s-ar fi construit trei biserici. Una este aceasta, alta este în localitatea  Izvor, comuna Ion Creangă, lângă Roman, și-ar mai fi fost una, dar în timp i s-a pierdut urma”, explică părintele Petru Bălăiță, paroh la Lipova din 2002.

Deși mult încercat de timp și de cari, locașul ce poartă hramul „Buna Vestire” a slujit satului până în 2009, când s-a ridicat, în apropiere, o biserică nouă, de zid. De-atunci, aici slujbe se țin doar ocazional. Dar ușile sunt mereu deschise pentru cei ce-i trec pragul, cărora le spune, fără a obosi, povestea despre lumea simplă și curată din care vine.

Astăzi, șubrezită de timp, ușor înclinată, biserica de lemn de la Lipova ar necesita lucrări de consolidare. Însă, într-o comunitate îmbătrânită, al cărei număr s-a înjumătățit în ultimii 13 ani, astfel de lucrări par aproape imposibile. „A început să se lase un pic la vale. Ne-am dori să putem să o întărim, dar satul este îmbătrânit. Bătrânii sunt legați de loc, de pământ, de bisericuța lor. Când am venit aici în 2002 erau 240 de gospodării. Acum au scăzut la 120 de case. Media de vârstă este de 70-80 de ani”, spune părintele Bălăiță.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn „Buna Vestire” de la Lipova este construită din bârne de stejar, încheiate la colțuri „în coadă de rândunică” și așezate pe temelie de piatră. Acoperișul, învelit inițial cu șindrilă, este acum de tablă. Peste tot, în construcție, au fost utilizate cuiele de lemn, dovadă că lemnarii de odinioară știau a-și struni bine meșteșugul.

Dacă exteriorul a fost blănit, în timp, cu scândură de brad, interiorul dezvăluie privirii bârnele în forma lor de la început. De căptușeala de scândură de pe dinafară a scăpat doar brâul în formă de frânghie răsucită, ce încinge bisericuța fix la mijloc, ca o centură protectoare. Tot la exterior, îți reține privirea pridvorul, cu cei șase stâlpișori splendid ciopliți. Cândva, la începuturile sale, bisericuța fusese prevăzută cu acest pridvor, pe atunci deschis, element ce conferea grație și eleganță întregului edificiu. Astăzi, pridvorul a fost căptușit cu scândură pe părțile laterale, doar stâlpișorii rămânând în forma lor originală, ca un prețios martor al veacurilor trecute.

Înainte de a intra, merită admirate elementele decorative ce împodobesc portalul, despre care se spune că ar fi fost făurit numai din două grinzi masive, de stejar, pe care meșterii au sculptat, apoi, o bogăție de vechi motive moldovenești, printre care spirala și rombul.

Patrimoniul de interior

Cea mai prețioasă bogăție a interiorului este însăși înfățișa­rea bârnelor, peste care, din fericire, nu a fost aplicată obișnuita protecție de scândură. Catapeteasma și-a păstrat suportul original, cu decorul de secol XIX, însă pictura a suferit unele intervenții, în special după 1900, ce i-au știrbit expresivitatea. În patrimoniul bisericii se mai păstrează un candelabru vechi, cu lumânări, o frumoasă icoană în care este reprezentată Maica Domnului, precum și o dveră veche.

Peretele despărțitor, minunat sculptat, e o altă dovadă a măiestriei celor ce l-au migălit.

Satul de pe Lipova

Lipova, sat răzeșesc, este atestat documentar încă dinaintea domniei voievodului Ștefan cel Mare, într-un act al domnitorilor Ilie și Ștefan (15 mai 1437) fiind pomenit Dealul Lipovei.

Legenda locului spune că ar fi fost întemeiat pe curățitura unei păduri de tei, de la care i

s-ar trage și numele, în slavonă „Lipova” însemnând „pădure de tei”. Altă legendă spune că satul ar fi fost întemeiat de doi frați veniți din Dealurile Banatului, Ivan de Lipova și Vulpe, conside­rați strămoșii trăitorilor de azi. Și, în sfârșit, o altă versiune arată că numele satului ar proveni de la numele pârâului Lipova, ce trece pe la marginea așezării. Această ultimă ipoteză se bazează pe un document al domnitorului Petru Rareș, prin care îi dă  lui Ivan „trei sate pe Lipova”.

Odinioară parte componentă a județului Vaslui, azi satul Lipova se află în administrarea comunei cu același nume și face parte din teritoriul județului Bacău.

Pe la Lipova a trecut, în perioada de revizorat școlar, și Mihai Eminescu, lăsând aici urme puternice și o amintire vie în memoria localnicilor. De altfel, azi școala din sat îi poartă numele.

Tot în comuna Lipova, la Valea Hogii, s-a născut unul dintre cei mai mari matematicieni români, Gheorghe Vrânceanu, succesor al lui Gheorghe Țițeica și un nume greu în geometria mondială.

Satul este așezat în zona geografică a Colinelor Tutovei, aproape de limita județelor Bacău și Vaslui și se află la 40 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.