Locul ales de Maica Domnului pentru a face minuni
Despre Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Municipiul Râmnicu Vâlcea, se ştie că a fost ridicată din lemnul unui singur stejar, în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Ceea ce este şi mai frumos este faptul că lăcaşul a fost înălţat în cinstea Icoanei Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni, de a cărei existenţă este legată însăşi istoria aşezământului monahal. Icoana mult iubită, de curând restaurată, îşi va găsi în scurt timp un nou sălaş, o biserică a cărei temelie a fost deja turnată. Chiar dacă pe poarta mănăstirii intră zilnic numeroşi credincioşi, nimic nu deranjează buna rânduială a suflării monahale. Dovadă sunt slujbele permanente, evlavia maicilor, model de bună cuviinţă pentru toţi pelerinii, cât şi chiliile care strălucesc de curăţenie, gospodăria şi serele bine întreţinute. O adevărată oază de spiritualitate. Un dorit popas duhovnicesc.
E aproape miezul nopţii. O ceaţă deasă, albă şi lăptoasă, asemenea aburilor groşi scoşi pe nări, iarna, de boii înhămaţi la jug, face aerul greu respirabil. Printre ochiurile pânzei de aburi, se zăreşte o cruce. Un acoperiş imens. Pomi ornamentali, tufişuri pitice, care se proiectează în lumina difuză a unui reflector agăţat într-un stâlp de beton. Clădiri de jur-împrejur, cu cerdac şi prispă ţărănească. Atât de linişte, încât doar inima se mai aude bătând.
Nimic nu e întâmplător, totul e înălţător aici, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, din comuna Frânceşti, la aproximativ 25 de kilometri sud de municipiul Râmnicu Vâlcea şi la 12 kilometri nord de Băbeni, pe valea Otasăului.
Părintele Ghenadie ne primeşte cu bucurie. La lumină, în bucătăria mănăstirii, unde ne-a ospătat pe săturate, i-am descoperit ochii negri ca măslinele, asemenea culorii pielii, cu nasul acvilin, uşor încovoiat peste barba neagră, atent îngrijită. Vorbeşte pe un ton măsurat, aproape şoptit, calm şi îngăduitor. E o plăcere să-l asculţi. Însă, prea târziu să tulburăm liniştea lăcaşului cu discuţii ce pot suporta amânare.
Dis-de-dimineaţă, obştea se adună la slujbă, în biserica de zid. Glasurile lor umple toată curtea mănăstirii, atât de frumos şi atent îngrijită. Paşii se îndreaptă instinctiv spre vocile din biserica mare, captate de microfoane.
Biserica mare, ctitorie a domnitorului Matei Basarab
Înainte de a intra în biserica de zid, privirile caută curioase spre pisania de deasupra intrării principale, care datează din anul 1715 şi care a fost scrisă la porunca lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716). De aici aflăm că biserica cea mare a fost construită de Matei Basarab, atestat drept ctitor în pomelnicul mănăstirii, scris de Dionisie, eclesiarhul Mitropoliei de Bucureşti, la anul 1804. Faptul că unele documente îl atestă pe Matei Basarab drept ctitor al bisericii de piatră, iar altele pe Preda Brâncoveanu ne dau de înţeles că la această construcţie a participat atât domnitorul, cât şi ruda sa. Acest fapt este confirmat de tabloul ctitorilor din pronaosul bisericii din piatră.
Biserica de azi păstrează şi astăzi, în linii mari, arhitectura lui Matei Basarab. Din punct de vedere arhitectonic, biserica respectă planul triconc, cu altar octogonal, iar pronaosul se termină cu un pridvor pe stâlpi. Pe lângă icoana Sfintei Fecioare, există două policandre de la Şerban Cantacuzino şi doamna Marica Brâncoveanu, trei icoane mari împărăteşti, precum şi alte 36 de icoane mai mici zugrăvite, în anii 1833-1840, de Gheorghe Gherontie de la Hurezi. În 1715, Ştefan Cantacuzino restaurează în întregime clopotniţa mănăstirii, situată la intrarea în incinta principală şi a Casei Domneşti, cu frumosul foişor pe stâlpi de piatră în stil brâncovenesc şi pictură de tradiţie bizantină. Astăzi, Casa Domnească se află în plin proces de restaurare generală.
După refacerea din 1938-1940, executată cu sprijinul Ministerului Aerului şi Marinei, ansamblul monahal a devenit în mod simbolic altar de închinare pentru aviatori şi marinari.
Biserica din lemn a secolului al XVI-lea
„Potrivit unei vechi tradiţii locale, mănăstirea s-ar fi înfiinţat în primele decenii ale secolului al XVI-lea şi a fost ridicată din materialul unui singur stejar. Ea a fost înălţată în cinstea Icoanei Maicii Domnului. Această icoană se păstrează şi azi în biserica de piatră a mănăstirii“, a precizat maica-ghid Teodosia Barac. În baza acestei tradiţii, aşezarea monahală de aici poartă numele „Dintr-un Lemn“. Cea mai veche mărturie despre mănăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile sale prin Ţările Româneşti, între anii 1653-1658. El susţine că un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular. În acel moment, el a auzit o voce ce l-a îndemnat să zidească o mănăstire din trunchiul acelui copac. Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul, cercetând mănăstirea la 29 iulie 1745, scria: „Un cioban cu numele Radu, în timpul lui Alexandru Vodă (1568-1577), a visat Icoana Maicii Domnului despre care aminteşte Paul de Alep şi, tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul lui o bisericuţă, numită din această pricină Dintr-un Lemn“. Cam acelaşi lucru afirma în 1842 şi poetul Grigore Alexandrescu. Existenţa stejarilor seculari, precum şi a icoanei, se constituie în zilele noastre în probe de necontestat pentru adevărurile consacrate de istorie. Legenda continuă şi astăzi prin existenţa unor falnici şi bătrâni stejari, crescuţi pe colinele ce duc spre biserica din lemn.
„Construită pe locul stejarului cu icoană, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuţa din lemn este lucrată din bârne groase, încheiate în coadă de rândunică. Are o formă dreptunghiulară, cu absida altarului decroşată, cu o lungime totală de 13 m lăţime, de 5,50 m şi o înălţime de aproximativ 4 m. Este înconjurată la exterior de un brâu în torsadă, săpat în grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fără turlă“, a precizat maica-ghid. Iconostasul, sculptat în lemn de tei, în 1814, ca şi multe din icoanele de lemn ce împodobesc interiorul bisericuţei, este o veritabilă operă de artă.
„Nepoata bisericii de lemn“
Chiar dacă pe poarta mănăstirii intră zilnic numeroşi credincioşi, nimic nu deranjează buna rânduială a suflării monahale. Dovadă sunt slujbele neîncetate, evlavia maicilor, model de bună cuviinţă pentru toţi pelerinii, cât şi chiliile care strălucesc de curăţenie, gospodăria şi serele bine întreţinute. Nimic din toate acestea nu-şi urmează cursul firesc fără a fi închinate Maicii Domnului, ocrotitoarea mănăstirii. Icoana mult iubită, de curând restaurată, îşi va găsi în scurt timp un nou sălaş, o biserică a cărei temelie a fost deja turnată. „Bucuriile pe care ni le-a dăruit, de-a lungul timpului, Maica Domnului ne-au determinat să înălţăm Născătoarei de Dumnezeu o nouă biserică, pe care Preasfinţitul Gherasim al Râmnicului a numit-o «nepoata bisericii de lemn». Nădăjduim că vom reuşi în scurt timp să ridicăm noua biserică, mai mare, pentru că Maica Domnului adună aici, la «Dintr-un lemn», numeroşi credincioşi care vin să se închine Icoanei Făcătoare de Minuni, iar celelalte două biserici au devenit neîncăpătoare“, a conchis maica stareţă Emanuela Oprea.
„Icoana din lăcaşul inimilor noastre“
De existenţa Icoanei Maicii Domnului este legată însăşi istoria aşezământului monahal. Odorul de mult preţ este păstrat cu cinste în biserica mare.
Ea are dimensiuni impresionante. Are o înălţime de 1,50 m şi o lăţime de 1,10 m. În anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg a vizitat mănăstirea. În urma cercetărilor întreprinse, a ajuns la concluzia că icoana ar fi fost pictată în secolul al IV-lea, la mănăstirea Theothokos din Grecia, după un presupus model al Apostolului Luca, cel care a zugrăvit pentru prima dată chipul Maicii Domnului. Potrivit spuselor maicii stareţe, stavrofora Emanuela Oprea, există mai multe ipoteze cu privire la apariţia icoanei. Profesorul I.D. Ştefănescu afirma că icoana a fost zugrăvită abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Există păreri conform cărora icoana ar fi fost lucrată înainte de 1453, la Bizanţ sau la Muntele Athos, după un model mai vechi. Modul în care icoana a ajuns însă la noi rămâne necunoscut. „În lume, se mai păstrează trei astfel de exemplare, asemănătoare celei din mănăstirea noastră. Pentru noi, această icoană reprezintă cel mai mare dar pe care Dumnezeu ar fi putut să ni-l facă vreodată în viaţa aceasta vremelnică şi fără de care poate nu ne-am fi găsit rostul vieţuirii monahale. Am aşezat icoana la loc de cinste nu doar în lăcaşul de cult, ci şi în lăcaşul inimilor noastre. Mângâierea şi bucuria pe care le primim neîncetat de la Maica noastră sunt împărtăşite şi de pelerinii care vin în număr mare“, a mai spus, cu emoţie în glas, maica stareţă.