„Locul în care nimeni nu a murit vreodată”

Așa ne descrie părintele Cătălin Niculescu Centrul de paliație „Sfântul Nectarie”, ca pe un loc plin de lumină, în care nimeni nu a murit niciodată, ori ca pe un vulcan de misiune. Ne-ar veni greu să credem că, într-un loc în care oamenii merg să-și găsească sfârșitul, apar adevăratele minuni ale mântuirii, pocăinței și regăsirii dragostei nemărginite pentru Hristos.

Părintele Cătălin Niculescu, slujitor la Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foi­șo­rul de Foc, este voluntar la Centrul „Sfântul Nectarie” din 2014, când postul de preot rămăsese fără slujitor. Atunci Dumnezeu a rânduit să ajungă să slujească și bolnavilor inter­nați tocmai acest părinte, care odată cu hirotonia L-a rugat pe Dumnezeu să-l trimită oriunde, în afară de spital. Minunate și necunoscute sunt căile Domnului, căci părintele Cătălin, după mai bine de 8 ani de slujire, ne spune că, deși nu și-a dorit să ajungă aici, acum își dorește să continue, pentru că a văzut cât este de importantă prezența unui preot și a lui Dumnezeu în acest loc.

În capela din incinta centrului se săvârșesc săptămânal Dumnezeiasca Liturghie, acastistele Maicii Domnului Pantanassa și Sfântului Ierarh Nectarie. Părintele a găsit „rețeta”, dacă putem spune așa, care le este bolnavilor de mare ajutor: ungerea cu ulei sfințit adus de la icoana Maicii Domnului Pantanassa din Sfântul Munte, de la Mănăstirea Sfântului Nectarie din Insula Eghina și de la Sfântul Efrem cel Nou din Nea Makri. El este convins că, odată unși cu uleiul amestecat, Dumnezeu dă bolnavilor zile pentru pocăință.

„Tu nu vei muri, ci mergi la Hristos. Vei adormi, iar când te vei trezi, vei fi în brațele Lui” 

Părintele Cătălin Niculescu, preot slujitor voluntar la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din București, ne-a explicat că în centru există două categorii de oameni: cei care se tem de moarte, adică majoritatea covârșitoare (95%), oameni care poate nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos până să ajungă aici, oameni care mor mai degrabă din cauza fricii decât a bolii. Aceștia resping prezența părintelui, simțind că această întâlnire este precedentă morții. De multe ori, speranța de viață a acestora este de o săptămână sau două, dar Dumnezeu îi întă­rește și le dă timp de pocăință astfel că, ajungând să mai primească luni de zile de viață, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Mântuitorului poate de mai multe ori decât au făcut-o până atunci. O persoană adusă în comă, aproape gata pentru a fi înmormântată, a primit încă 5 ani de la Dumnezeu, împăr­tășindu-se săptămânal. Hristos zideşte în interiorul lor și îi mai ține vii pentru a le da posibilitatea să își dorească să se apropie de El, să participe la slujbele din centru.

Cea de-a doua categorie de oameni este cea a oamenilor credincioși, fără frică de moarte, dar cu frică de Dumnezeu. Mulți dintre ei au mâinile atât de muncite, încât tot ce poți să faci este să le săruți, pentru că știi că acestea nu au stat niciodată. Singura lor teamă este că poate, în decursul vieții, au trăit într-un fel neplăcut lui Dumnezeu. Pentru aceștia, Spovedania este liniștitoare și acești oameni mor cel mai frumos. Centrul „Sfântul Nectarie” este locul în care oamenii se sfințesc. Părintele ne-a povestit despre o femeie care a simțit moartea cu o săptămână înainte de a trece la Domnul. Așa a ales să-și petreacă ultimele zile pe pământ în cel mai sfințitor mod: cu post negru, acceptând să primească doar Sfânta Împăr­tășanie. În momentul în care sufletul ei a ieșit, pe chip i s-a așternut o liniște adâncă și o umbră de zâmbet, de aproape că putea fi asemuită la înfățișare sfintelor moaște.

De multe ori, pentru acel „îmi pare rău pentru ce am făcut”  pe care părintele încearcă să îl obțină în timpul Tainei Sfintei Spovedanii, se duce o luptă serioasă. Există oameni care toată viața au trăit departe de Hristos, îmbrățișând raționalul, încât nu mai pot accepta nici măcar o simplă discuție cu părinții slujitori. Părintele Cătălin ne-a povestit despre cazul unui inginer - om inteligent, educat și citit, care a refuzat de multe ori să se întâlnească cu Dumnezeu. Însă, cu perseverență și dragoste, părintele s-a apropiat încetișor de el și de sufletul lui prin ceea ce îl interesa - ingineria. Astfel, de la inginerie s-a trecut ușor și la cele ale sufletului, astfel încât prima spovedanie a acestui om, spune părintele, a fost probabil mult mai sinceră și mai adevărată decât a multora dintre oamenii care vin des la biserică. Astfel că Dumnezeu chiar s-a făcut simțit în viața pacientului încă din timpul Tainei Spovedaniei, pentru că odată cu punerea epitrahilului pe capul său, a simțit o căldură puternică. După acest fenomen și durerea de cap care i-a urmat, când părintele a venit să-l împăr­tășească, s-a retras, spunând că nu îl mai lasă să se apropie, deoarece ce i s-a întâmplat l-a speriat cumplit. Părintele, amuzat, l-a împărtășit de la distanță, având și brațul și lingurița lungi. Apoi acestui domn i-a fost bine; de când se afla în centru, niciodată nu spusese că-i este bine, dar acum conștientizase că, deși starea de sănătate nu era grozavă, sufletul său era liniștit.

Din păcate, centrul nu este un loc doar al vârstnicilor, ci de multe ori ajung acolo și oameni foarte tineri. Una din minunile pe care le-a trăit părintele a fost departe de centru, în casa unui copilaș de 3 ani, pentru care internarea deja nu își mai avea rostul. Cu câteva zile înainte de a pleca la Dumnezeu, micul David și-a serbat ziua de naștere la care a fost invitat și părintele Cătălin. Contemplând ce se întâmpla în jurul lui, băiețelul ceru o felie de tort, spunând că în curând se va face îngeraș. Când mama lui l-a întrebat dacă vrea să-i ofere și părintelui o felie, băiatul refuză, rămânând în aceeași stare de contemplație. După câteva momente, spuse: Mă gândesc că poate-i voi da punctul de la i, căci pe tort era scris numele lui. Dumnezeu l-a luat pe micul băiat la câteva zile după aceea, spre miezul nopții, direct din brațele mamei sale. Unde voiam să ajung cu această poveste? Simt nevoia unei intervenții autoriale, pentru că mie mi-a rămas puternic în minte un fapt. Părintele, smerit fiind, a simțit că David a considerat să-i dea cea mai mică bucățică de tort, spunând că în nevrednicia sa, nu a fost în stare să cuprindă toată această taină a copilului. Eu sunt de părere că băiatul, chiar dacă avea doar 3 ani, după cum s-a exprimat și părintele, vorbea ca un om vârstnic, a cuprins toată esența și impor­tanța prezenței unui preot în acele momente în viața lui - punctul de pe i, adică tot ce este cu adevărat de folos existenței, anume Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, unirea cu Dumnezeu.

„Aș putea spune că sunt rudă spirituală cu peste 2.000-3.000 de oameni”

Părintele ne spune că este foarte dificil să poți avea grijă de sufletul unui om care nu mai este stăpân nici pe propriile emoții. Cancerul pune stăpânire atât de puternic pe organism, încât stările omului se schimbă de la un moment la altul. Dacă acum un minut bolnavul vorbea normal cu părintele, în clipa următoare poate deveni foarte irascibil și violent. Așadar, este nevoie de o mare stăpânire de sine pentru a iubi în continuare și pe cei care te prigonesc, în special când este vorba de cei care nu mai sunt stăpâni pe propria ființă. Aceștia au cea mai mare nevoie de ajutor.

Cei de dincolo de gard sunt oameni sănătoși, care cântă, care râd și se bucură. În schimb, singurul sunet de aici este un vaiet sau un sunet de aparat. Cei de afară, trecând și citind „spital de paliație”, nu se poate să nu le treacă prin gând măcar un precum „să dea Dumnezeu să nu ajung aici”, iar cu acest gând, poate să meargă să se spovedească, să se împărtășească, să fie mai buni. Măcar atât. Uneori îi poți numi pe oamenii de aici martiri, ei nu își dau viața pentru Hristos, dar s-ar putea să-și dea viața pentru un om care stă de cealaltă parte a gardului. Dacă un om oarecare trece pe lângă centru, iar asta îi schimbă într-un fel viața, pentru cel din spital acest lucru poate însemna un mai bun răspuns în fața Tronului de Judecată.

Când frica morții este în creștere, ultimul lucru pe care-l putem face este să-l ținem pe muribund de mână, să simtă că nu este singur în plecarea sa spre lumea de dincolo. Așa ni s-a dat exemplu și părintele Antonie de Suroj în misiunea sa pe front, alături de soldații răniți: Nu pot decât să te țin de mână. Iar sufletul nu mai pleacă disperat și speriat dincolo, ci vede că este ținut de mână și merge cu mai puțină teamă spre Dumnezeu. Asta ne roagă părintele pe noi și pe toți cei care vor să facă bine celor care nu mai au pe nimeni pe lume: să mergem să le vorbim, să-i ținem de mână atunci când deznădejdea își face simţită prezența și să știe că cineva le este aproape la începutul de drum spre Împărăția cerurilor. Așa a făcut și sfinția sa într-un moment în care un suflet se zbătea înfricoșat între viața de aici și cea de dincolo - a luat omul de mână și a stat așa, încă cinci minute, chiar și după ce suflul a încetat. Pentru ca sufletul odată ieșit din corp să vadă că nu este singur și să meargă îmbărbătat spre Domnul.

Aproape că moartea se joacă și încearcă să înspăimânte prin faptul că alege uneori cazurile cele mai puțin probabile că vor muri, vrând să arate că este mai puternică decât lumea. Noi știm, totuși, că Hristos este biruitorul morții. La Paști spunem așa: Unde îți este, moarte, boldul tău? „Eu încerc să le spun că ei nu mor, ci că pur și simplu se mută în altă parte. De fapt, moartea nu înseamnă o încheiere a vieții noastre, moartea înseamnă cheia noastră pentru a intra pe ușa mântuirii. Ca să intru la Hristos, trebuie întâi să mor, așa că moartea devine o chestiune care face parte din viața noastră. Nu este în sine ceva înspăimântător, înspăimântător este doar modul în care ea se revelează nouă. Moartea, de fapt, este o bucurie a trecerii noastre dincolo.” Părintele ne spune așa: „Eu așa gândesc: acesta nu este un loc în care eu mă întâlnesc cu moartea, ci cu Viața”.

„Cred că Dumnezeu mie îmi dăruiește o zi cu mai mult de 24 de ore”

Programul pe care îl are părintele, ne spune el, este atât de încărcat, încât cele 24 de ore ale unei zile sunt insuficiente. Cu toate acestea, el reușește să ajungă la toți cei în nevoie. Consideră că Dumnezeu îi oferă mai mult decât 24 de ore într-o zi și astfel reușește să se împartă între parohie și centru. Singura suferință a sa este că de multe ori își lasă familia pe ultimul plan. Pentru a nu strica rânduiala bisericii de care aparține, părintele intră în centru dis-de-dimineață și îi împărtășește pe cei internați, le ascultă ofurile și îi mângâie, iar după terminarea rânduielii de la parohie, după grija pe care le-o poartă fiilor duhovnicești, se reîntoarce la bătrânii internați. De­seori părintele este chemat în toiul nopții pentru a ține de mână un bolnav care se chinuie între viață și moarte și pentru a-i aduce liniștea și curajul de care are nevoie pentru a pleca spre Domnul.

Slujirea zilnică într-un astfel de loc poate fi de multe ori cople­șitoare, chiar și pentru sfinția sa, iar oboseala îl ajunge deseori din urmă. Așa că părintele a povestit cum într-o zi, ajuns aproape de o limită a oboselii, a simțit un vânt ușor pe holul spitalului, chiar dacă toate geamurile erau închise, iar oboseala a dispărut instant. De atunci, el este convins că pe co­ridoare se plimbă Sfântul Nectarie și îi mângâie pe cei care muncesc acolo, dar mai ales pe cei aflați în suferință. „Zilnic moare cel puțin o persoană, sunt zile în care mor câte patru sau cinci oameni.
Am spovedit și împărtășit peste 2.000-3.000 de oameni, cu unii am glumit, am suferit alături de ei și pe majoritatea, din păcate, i-am și îngropat. Acest loc este cu adevărat un vulcan neobosit de misiune, iar sfinții îi fac neobosiți și pe cei care, în toate modurile, slujesc în acest loc.”

Pe lângă multele lucruri pe care ni le imaginăm noi că un preot misionar le face într-un spital, părintele Cătălin alături de ceilalți preoți slujitori și voluntari au săvârșit în acest centru până și cununii și reîntoarceri la credința cea adevărată. O doamnă în vârstă, pe patul de moarte fiind, și-a dorit să se cunune în fața lui Dumnezeu cu soțul său, cu care era căsătorită doar civil de mai bine de 50 de ani, iar acest lucru a fost posibil imediat prin voia Domnului și cu ajutorul preoţilor.

Sfântul Nectarie a lucrat astfel încât prin părinții din centru a și readus la credință o femeie internată. Văzând cum toți colegii ei de salon se împărtășesc și se bucură de acest fapt, a dorit să se împărtășească și ea. Ea plecase de la Ortodoxie cu ani în urmă, dar cu toate acestea, undeva în adâncul inimii ei, păstrase suflul ortodox. Părintele a invitat-o la slujbe și nu a silit-o nici o clipă. Astfel că, după un timp, era nelipsită de la toate slujbele ce se săvârșeau în capela centrului. După un timp, din dorința sa a fost iarăși unsă cu Sfântul și Marele Mir și reprimită la Ortodoxie, iar aici putem vedea și minunea săvârșită: după ce s-a spovedit, s-a împărtășit, iar în trei zile a și plecat spre cele veșnice. Dumnezeu i-a dat, precum tuturor celor internați, timpul de pocăință de care ea avea nevoie să se mântuiască.

„După cum am văzut, acest spital este locul în care se întâmplă zilnic minuni”

Ca o concluzie, vreau să parafrazez un lucru pe care l-a spus și părintele în cadrul discuției noastre: „Acest centru nu este orice fel de spital, ci spuma suferințelor, locul în care durerile sunt peste limitele imaginabilului, iar misiunea pe care o fac preoții în aceste locuri este întotdeauna contra timp. Pentru a mângâia, există doar clipa prezentă, pentru că peste 10 minute omul poate să nu mai fie. Consider că aceasta trebuie să fie dublă lecție pentru noi toți: întâi, avem doar clipa prezentă pentru a ne pocăi, nu putem cere amânare și trebuie să avem mereu conștiința morții și a judecății de apoi și astfel să ducem o viață plăcută lui Dumnezeu. Cea de-a doua lecție trebuie privită mai mult decât ca o simplă idee: trebuie să privim centrele de paliație nu ca pe locuri sumbre și pline de moarte, ci exact așa cum sunt: locuri pline de lumină, în care sfinții dau putere celor care slujesc și mângâiere după viață celor internați”.