Lumina pelerinajelor

România celor care sunt credincioși intră în fiecare toamnă, în luna octombrie, într-un timp aparte. Acum au loc două dintre cele mai importante momente ale pelerinajului și vieții religioase contemporane: sărbătorile Sfintei Parascheva de la Iași și Sfântului Dimitrie cel Nou de la București. Poate că ar fi nimerit să reamintim ce înseamnă aceste evenimente: oameni fericiți, care sosesc cu trenul sau mașina de la sute de kilometri distanță.

Oboseala amestecată cu o fericire aparte li se citește pe chip. Ore lungi de așteptare în rând, uneori în condiții meteorologice dificile, care nu-i descurajează pe pelerini, ci dimpotrivă. Rugăciune, tăcere, conversații, prietenii legate cu necunoscutul devenit „cunoscut”, tocmai datorită substanței inefabile a pelerinajului, care-i unește pe oameni, indiferent de vârstă, clasă socială, uneori și naționalitate. Da, naționalitate, pentru că la Iași, cel puțin, pot fi întâlniți, an de an, pelerinii din țările care au o mare evlavie, cinstire către aceasta, din Balcani și vecinătatea slavă. Frig, ploaie, oboseală, dar și inegalabilul, unicul gust al sarmalelor (și nu numai!) servite la pelerinaj, un semn că pelerinajul nu este doar o deplasare către un loc și eveniment sacru, ci o întreagă experiență, umană și spirituală, care transformă modul obișnuit de a trăi, de a trece prin timp, spațiul și relațiile cu ceilalți.

Studiez fenomenul pelerinajelor din România și Europa de aproape două decenii, primul meu pelerinaj a fost la Iași, în toamna 2007. Întrebarea care revine, în fiecare an, este următoarea: de ce pleacă oamenii în pelerinaj? Până acum nu am găsit un răspuns satisfăcător, lămuritor - din fericire, aș putea spune. Un teolog cred că ar spune simplu și direct că este vorba de chemarea și puterea credinței. Dar eu nu sunt teolog, și cred că, pe lângă această motivație esențială, paleta de alegeri este mult mai bogată. Ar fi vorba și de puterea și șansa rugăciunii într-un loc aparte, împreună cu alte persoane care se roagă, care împărtășesc același gând și preocupări spirituale și de credință. Sau de voința de a trece prin încercări dificile, în anii în care condițiile climatice au fost mai grele, hotărârea de a păstra și a duce mai departe o tradiție familială (am întâlnit străbunici, bunici, părinți și copii care „pelerinau” împreună) sau a face și puțin turism cultural, atunci când sunt grupuri organizate, care merg în părți din România bogate în obiective interesante, istorice și culturale, nu doar religioase. Dar lucrul cel mai important pentru mine este că pelerinajul e acel moment unic, special, în care credința, în toată complexitatea sa, devine vizibilă prin gesturi concrete: în timpul drumului către pelerinaj, la rând, atunci când omul așteaptă, se roagă, se închină, mănâncă sau discută cu ceilalți.

Pe măsură ce trec anii, văd pelerinajul ca o ieșire din cotidianul devorant și stresant. Trăim într-o lume dominată de viteză, conectare permanentă, nelipsitele telefoane și rețele sociale. Ne trezim și ne culcăm cu ecranul în față. Suntem extrem de mobili, mergem unde și când vrem, cel puțin deocamdată, vom vedea care va fi mersul lumii, dar presiunea muncii pe care o avem pare din ce în ce mai mare, atenția noastră, fără a mai vorbi de cea a copiilor și nepoților noștri, este din ce în ce mai fragmentată. Or, pelerinajul, gestul, faptul de a fi pelerin, este exact contrariul celor descrise mai sus. El presupune răbdare, forță interioară, repetivitatea gestului, prezență și rezistență fizică. Astfel, lungul șir (rând) de așteptare al pelerinilor nu mai este privit doar ca o provocare logistică pentru organizatori, ci un spațiu social aparte, în care oamenii care nu se cunosc - sau se cunosc prea puțin - ajung să aibă o experiență comună, formatoare, diferită de cotidianul cu care s-au obișnuit.

Am ajuns deci la rândul de așteptare. Acesta este de fapt un microsistem social aparte, o lume în sine, cu regulile și maniera sa aparte de funcționare. Cei care au experiența pelerinajelor și citesc aceste rânduri știu foarte bine la ce mă refer. Dincolo de timpul de veghe și rugăciune care „construiește” pelerinul și dă sens pelerinajului, rândul mai are câteva caracteristici sociale și umane importante. La rând, în rând, se egalizează temporar diferențele sociale dintre oameni - sau, mai direct spus, distanța dintre bogat și sărac nu mai există, ca în viața reală, pe care pelerinul a părăsit-o, a „uitat” de ea, cel puțin pentru câteva ore. Se schimbă informații practice, se povestesc diferite experiențe din alte pelerinaje trecute, se construiesc planuri de viitor. Prietenii se nasc acolo, și nu puține, unele dintre ele vor dura toată viața. Dar ce mi se pare iarăși foarte interesant este faptul că apar forme spontane de solidaritate, care nu apar dincolo de perimetrul, de linia nevăzută a pelerinajului: se oferă apă, ceai, mâncare gătită sau gustări, chiar și haine în nopțile mai friguroase. Forme spontane, efemere de solidaritate, dar cu atât mai prețioase, de fapt, atunci când necunoscutul devine pentru câteva ore „aproapele” tău, practic și spiritual. Este ceea ce antropologii numesc communitas - un termen interesant care ar merita o dezvoltare aparte la un moment dat. Cu alte cuvinte, ca o observație pragmatic-teologică, pelerinajul este una dintre puținele experiențe care-l așază pe om într-o relație caldă, apropiată nu doar cu credința în Dumnezeu și sfinții pe care-i caută să-i cinstească, ci și cu aproapele, cu ceilalți oameni, așa cum ar trebui să fie și în viața obișnuită.

O altă dimensiune importantă a pelerinajelor este memoria asociată acestora. Pentru a se perpetua și a străbate vremurile, Biserica și oamenii care o compun, preoți și laici deopotrivă, au nevoie nu doar de fapte, dar și de o „memorie” pe care să o transmită mai departe, Tradiția fiind o dimensiune importantă a acestei stări de fapt. Pelerinajele au devenit unul dintre cei mai importanți vectori ai „memoriei” Ortodoxiei, în momentul actual. Dacă s-ar face un sondaj serios și aplicat, s-ar putea vedea că mulți dintre pelerini, un număr greu de estimat, dar semnificativ, nu merg pentru prima oară la Iași, Nicula sau București - doar trei nume din numeroasele locuri de pelerinaj de astăzi. Ei revin an și an pentru că au mai fost, pentru că au venit cu părinții când erau copii și le-a plăcut și vor să perpetueze această experiență. Sau pentru că un anumit pelerinaj este legat de o experiență importantă din viața lor, de un moment care le-a schimbat din temelii existența - personal, am întâlnit și am discutat la pelerinaje cu astfel de persoane. Pelerinajul devine astfel nu doar o călătorie spirituală spre un loc sfânt, ci și una spre propriul trecut, individuală și colectivă, legându-i simbolic pe oameni de destinul Bisericii și viceversa.

Dar ce mi se pare cel mai important, ca un cercetător al religiei trăite (living religions), este că pelerinajul este un semn al vitalității și persistenței religiei și credinței. S-a vorbit și se vorbește foarte mult despre faptul că secularizarea, modernizarea, urbanizarea accentuată, dezvoltarea tehnologică accentuată etc. vor conduce inevitabil la o „diminuare” a religiei - evident, nu este vorba doar de România în această ecuație. Cu toate acestea, realitatea contemporană s-a dovedit a fi mult mai nuanțată. Tehnologia digitală și pelerinajul pot coexista foarte bine - a se vedea, de exemplu, hărțile live, în timp real, care arată lungimea rândului și timpii de așteptare estimați. Pelerinajul este unul dintre exemplele concrete, palpabile, care arată că religia este vie și continuă să fie prezentă în spațiul public. Iar la final poate ar trebui să ne apropiem mai mult de perspectiva teologico-socială: într-o lume plină de nesiguranță, războaie, boli incurabile, anxietate, singurătate, criză a individului și familiei, pelerinajul este și va fi un gest al speranței. Lumina pelerinajelor, cu alte cuvinte. Puterea de a continua, de a merge până la capăt.