Luceafărul sau feciorul dimineţii

În Isaia 14:12 regele Babilonului este comparat cu un personaj misterios, numit în Biblia sinodală "feciorul dimineţii". El ajunge în şeol (iad) (cf. v. 9, 11 şi 15), căzând din cer (v.12), iar pasajul din cap. 14 devine un adevărat imn reprobator adresat acestuia. Care să fie însă identitatea lui? Partea cea mai interesantă a imnului reprobator o reprezintă Isaia 14:12-15: "Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! / Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. / Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi". / Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!" Helel ben Şahar Mai întâi el este numit "stea strălucitoare", dar în originalul ebraic este folosit numele heilel, de la verbul halal "a străluci". Septuaginta îi traduce numele prin heosphoros, "purtătorul luminii zorilor / aurorei", iar Vulgata, plecând de la echivalentul phosphoros l-a redat prin lucifer "purtătorul de lumină". El este "fiu al zorilor (ebr. ben şahar)", ceea ce Septuaginta a tradus prin "cel ce răsărea dimineaţa" (cf. Biblia de la 1914). Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, unii cercetători au văzut în acest imn reminiscenţe mitologice. Heilel (Helel) ar fi chiar numele unei divinităţi, fiu al lui Şahar (de asemenea divinitate a zorilor), iar imnul îl citează pe Helel în pretenţia sa nesăbuită şi arogantă de a deveni mai presus de stele, asemenea celui Preaînalt. Într-adevăr, imnul prezintă numeroase elementele mitologice, care pot fi regăsite şi în Ugarit. "Muntele cel sfânt" este pus în legătură cu "laturile de miazănoapte". Or, aşa cum am arătat într-un material mai vechi, sintagma "laturile de miazănoapte" este de origine ugaritică, pentru că safon, "nordul", "miazănoaptea" era în mitologia de acolo numele muntelui pe care sălăşluiau zeii. Laturile sau coastele Safonului reprezintă aşadar locul sfânt unde îşi au reşedinţa zeii şi pe care Helel vrea să-l domine. Stelele lui Dumnezeu (ebr. âEl) sunt fiii lui El, zeul suprem al panteonului canaanit, identificaţi de altfel cu astrele. Cel Preaînalt (ebr. âElyon) cu care vrea Helel să se asemene poate fi identificat cu Baal, numit în literatura ugaritică alyanu "cel măreţ". În Ugarit un profil similar îl are Athtar, un zeu secundar, care însă la moartea lui Baal vrea să-i dobândească tronul, cu sprijinul zeiţei Athirat (Aşera). "Atunci răspunse Doamna Athirat:/ "Ei bine! Să facem rege pe Athtar temutul / Temutul Athtar să fie domn!" / Numaidecât Athtar, temutul, / Urcă sus pe povârnişul Saponului / Şi se aşeză pe tronul puternicului Baal / (Dar) picioarele lui n-ating treptele / Capul lui n-atinge vârful lui" (Baal şi Mot, I AB I:25-32, în: Gândirea feniciană în texte, trad. Athanase Negoiţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pp. 234-235). Aşadar, când însă se suie pe tron, Athtar constată că este prea scund, deci incompatibil cu poziţia de conducător al zeilor. De remarcat prezenta sintagmei ugaritice "laturile Safonului", tradusă aici de părintele Negoiţă prin "povârnişul Saponului". Paralela mitologică merge chiar mai departe, Helel semănând şi cu Phaethon din mitologia greacă. De altfel chiar numele Phaethon vine de la verbul "a străluci", ca şi Helel. Dacă în Odiseea 23:246 Phaethon este unul dintre caii carului Aurorei (Heos), la Hesiod în Theogonia 986 ş.u. el devine un zeu antropomorf, fiu al Aurorei, răpit de Aphrodita, care îl transformă într-un gardian nocturn al sanctuarului său. Prin aceasta, Phaethon este identificat cu astrul Aphroditei, care luminează puternic noaptea, adică planeta Venus (Luceafărul), putând fi identificat cu Heosphoros, Hesperos şi Phosphoros. Mitul poate fi completat şi cu figura lui Phaeton fiul lui Helios, soarele, care a dorit să conducă carul tatălui său, dar riscând din nepricepere să destabilizeze cosmosul, a fost oprit de Zeus care îl loveşte cu fulgerele şi-l determină să cadă din cer (cf. P. Grelot, "Isaïe XIV 12-15 et son arrière-plan mythologique", în: Revue de lâhistoire des religions 149 (1956), nr. 1, pp. 25-32). Mitul ca figură literară Aceste două paralele mitologice, cea ugaritică şi cea elenă, constituie puncte de sprijin foarte importante pentru înţelegerea textului din Isaia cap. 14. Totuşi, ele nu trebuie supraevaluate, pentru că pe de altă parte nici una nu oferă o paralelă completă a mitului lui Helel, ci doar fragmente care luate împreună formează o structură de comparaţie (cf. Hans Wildberger, Jesaja, vol. 2: Jesaja 13-27, Neukirchner Verlag, Neukirchen-Vluyn, 1978, BKAT X/2, p. 552). Apropierea mitologică nu trebuie să ne mire în Scriptură. De altfel, elementele mitologice nu sunt reproduse ca atare, ca mit, ci sunt folosite doar ca nişte motive folclorice, cunoscute de auditoriu drept figuri literare pentru a-l prezenta pe regele Babilonului. Sfânta Scriptură nu transmite mitul, ci doar se inspiră din tradiţia arhaică, extrăgându-şi expresii literare pentru discursul profetic. Altfel spus, textul biblic nu spune că Helel a existat, ci doar îl compară pe regele Babilonului cu figura legendară a lui Helel din registrul mitologic. Dincolo de paralelele mitologice, trebuie deci să subliniem că există o diferenţă fundamentală. Textul biblic se foloseşte de personajul mitologic la nivel pur literar. Isaia repetă de exemplu această strategie literară în 27:1, unde faraonul este comparat de data aceasta cu Leviatanul, şarpele teribil din mitul arhaic al creării lumii. Istorie şi alegorie În sens istoric, Helel îl simbolizează pe regele babilonian, care deşi doreşte să supună toate popoarele, va sfârşi în şeol. Acolo umbrele morţilor îl iau în primire, amintindu-i că este un simplu om: "Şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă" (14:10), nicidecum divinităţii. Toţi constată că cel temut mai înainte a ajuns "azvârlit departe de mormântul" său, "ca o ramură fără de preţ, ca rămăşiţele celor care au fost ucişi cu lovituri de sabie, zvârliţi pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare" (v. 19). Acest sens istoric este păstrat chiar şi de comentatorii creştini alexandrini. De exemplu, Sfântul Chiril al Alexandriei în comentariul său: "De aceea îl compară pe babilonian cu steaua dimineţii, fără îndoială datorită superiorităţii acestuia faţă de ceilalţi şi pentru că nici unul dintre cei care îşi exercitau stăpânirea sau domnia nu erau pe măsura lui; el era strălucitor şi falnic precum steaua dimineţii în comparaţie cu toate celelalte stele" (cf. Cyril of Alexandria, Commentary on Isaiah, vol. 1: Chapters 1-14, trad. Robert Charles Hill, Holy Cross Orthodox Press, Brookline, 2008, p. 301). Totuşi, dincolo de interpretarea istorică, Sfinţii Părinţi au văzut în acest text şi o analogie cu căderea lui satan, despre care Mântuitorul spunea: "Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer" (Luca 10:18). De altfel numele Helel, în varianta latină Lucifer (gr. Phosphoros, de unde şi fosfor în limba română), a devenit şi unul dintre numele satanice. Sfântul Vasile cel Mare îi aplică de aceea textul din Isaia 14:12, punându-l chiar în legătură cu căderea lui satan dintru începuturi, din cauza mândriei. "Poate că primul păcat a fost nesăbuinţa şi semeţia, dacă diavolul, răzvrătindu-se din belşugul bunurilor din jurul său, L-a părăsit pe Dumnezeu şi le-a făcut şi pe puterile potrivnice să-L părăsească împreună cu sine, spunând: "Mai presus de stele voi pune tronul meu şi voi şedea în muntele cel înalt peste munţii cei înalţi, dinspre nord. Mă voi sui deasupra norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt". De aceea a început de aici şi pedepsirea." (Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la cartea profetului Isaia, 88, Basilica, Bucureşti, 2009, p. 105; cf. şi nr. 278, p. 326). Această exegeză este confirmată şi de Sfântul Chiril: "Pe de altă parte, poţi foarte corect aplica ceea ce a fost exprimat în sens istoric capului celui care a zdrobit totul, adică balaurul, care este conducătorul în rele". Duhurile morţilor care îl primesc pe Helel şi constată că "te asemeni nouă" (Isaia 14:10), sunt interpretate ca fiind demonii căzuţi împreună cu satan în iad. Textul devine de aceea foarte important. Chiar dacă Sfânta Scriptură nu prezintă nimic despre căderea îngerilor, totuşi prin aceste imnuri poetice de inspiraţie mitologică, aşa cum am văzut, sugerează în interpretarea alegorică realitatea păcatului primordial care a dus la cădere: dorinţa de a fi "asemenea lui Dumnezeu", dar nu ca o creştere binecuvântată, ci ca o uzurparea a tronului Celui Preaînalt.