Lucrarea Sfântului Cuvios Ioanichie în cetatea Câmpulungului

Cu prilejul sărbătorii Tuturor Sfinților din 2010, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arăta că „sfinţenia nu se trăieşte niciodată în izolare, în egoism, în autosuficienţă”. În lumina acestui adevăr se așază și lucrarea harică, discretă, a Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel, care a fost sărbătorit la 26 iulie, în legendara mănăstire argeșeană Negru Vodă din Câmpulung Muscel, unde se află și moaștele sale. Recent am vizitat și noi acest așezământ și am purtat un dialog cu părintele arhimandrit Ieronim Gheorghiță, starețul mănăstirii, despre roadele duhov­nicești ale acestei prezențe în viața obștii și a urbei.

„O mulțime de oameni în istoria Bisericii au lăsat averi şi familie şi s-au retras în pustie. Au trăit hrănindu-se cu rădăcini sau poame, răbdând frigul sau arşiţa soarelui. Şi, totuşi, erau bucuroşi, erau fericiţi. Iar lumea din oraşe venea să-i caute în pustie sau în crăpăturile şi peşterile munţilor. O mulţime de sihaştri, care au fugit de lume, au atras însă mulţimi de oameni după ei. De ce? Pentru că au dobândit pacea şi bucuria Duhului Sfânt sau prezenţa lui Hristos în ei prin Duhul Sfânt”, arăta Întâistătătorul Bisericii noastre cu același prilej, subliniind totodată că „frumusețea sfințeniei constă în comuniune și în dăruire de sine iubitoare”.

Pășind în această mănăstire din mijlocul lumii și închinându-ne la moaștele Sfântului Ioanichie, am gustat și noi din comuniunea și dăruirea de sine iubitoare a smeritului cuvios, bucurându-ne fericiți de întâlnire.

Mănăstirea, ca o șoaptă de Pateric

Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung pare mai degrabă o șoaptă de pateric, o bătaie de inimă în pieptul unui oraș domol și tăcut ca veghea unui sihastru. Acum, după reabilitare, nici n-ai zice că peste zidurile ei albe s-au așezat anii cu sutele, că a fost rezidită de trei ori și că prima ei ctitorire datează de pe la 1215, de pe vremea lui Radu Negru Vodă; că poartă în pântecele ei de humă osemintele lui Basarab I și ale fiului său Nicolae Alexandru Basarab; că a căzut și s-a ridicat din țărână de fiecare dată; că a fost părăsită și uitată, apoi reclădită de Matei Basarab, de bani ai vremii și de un patriarh, că a fost pictată de Pârvu Mutu la vremea tinereții sale, și mai târziu de Gheorghe Tattarescu, și că a fost readusă la viață de un arhiepiscop iubitor de istorie, adevăr și sfințenie.

Toate acestea s-au strâns într-o șoaptă ca să-l rostească și pe discretul Cuvios Ioanichie din Muntele Cetățuii care, după ce s-a lăsat descoperit cu trupul după 370 de ani, înfășurat într-o pânză de păianjen, s-a pogorât cu smerenie în mijlocul obștii de la Negru Vodă în anul 2013, devenindu-i stareț pe veci, bucurându-i pe monahi și vindecându-i pe credincioșii din urbe de bolile trupești și de rătăcirile prezentului în care trăiesc.

Despre toate acestea, despre lucrarea lui duhovnicească discretă și despre multe altele ne-a vorbit părintele arhimandrit Ieronim Gheor­ghiță, starețul mănăstirii: „«Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel» este doar unul din­tre hramurile mănăstirii noastre. Hramul principal este «Adormirea Maicii Domnului», stabilit de voievozii care au ctitorit așezământul, apoi cel de-al doilea hram este «Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul», ocrotitorul spiritual al bisericii bolniță. Hramul «Sfântul Cuvios Ioanichie» este mai actual, întrucât ne-am bucurat de purtarea de grijă a Arhipăstorului nostru, Înaltprea­sfințitul Părinte Calinic, care a adus sfintele sale moaște aici, în urbea Muscelului, din Munții Cetățuii Negru Vodă. Acest sfânt este ocrotitorul atât al mănăstirii, cât și al întregului oraș Câmpulung Muscel. Cetățenii orașului, în cea mai mare parte a lor, cunosc deja purtarea de grijă a sfântului. Trebuie să recunoaștem că noi, obștea, suntem principalii beneficiari ai harului dumnezeiesc revărsat prin sfintele sale moaște și ai ajutorului palpabil pe care îl dă sfântul în buna desfășurare a vieții călugărești din această străveche vatră monahală argeșeană. Sfântul are grijă de noi chiar și în viața administrativă, nu doar în cea duhovnicească. Personal vă spun că de mai bine de șase ani de când sunt stareț m-am lovit de dificultăți de ordin administrativ, economic, financiar și, rugându-mă în taină Sfântului Cuvios Ioanichie, am simțit cu adevărat purtarea lui de grijă și prezența lui discretă în viața de zi cu zi a mănăstirii. Cred că acest sfânt cuvios, despre care se cunosc puține detalii ale vieții lui pământești, s-a înveșmântat în mod aparte cu haina dumnezeiască a smereniei, care se poate traduce pe alocuri și cu discreția, nu doar cu faptul că, dorind viața pustnicească, a lepădat toate onorurile lumești din smerenie și s-a retras în Munții Cetățuii, ci și pentru că, chiar după sfârșitul vieții sale pământești, este o prezență smerită, discretă. Sfântului nu-i place publicitatea! De aceea este aproape necunoscut pelerinilor din țară. Grație Bisericii, care s-a gândit să pună în lumină viața acestui sihastru din secolul al XVII-lea, astăzi ne bucurăm de un nou sfânt român care împodobește calendarul nostru”.

În oraș, cu inima pădure liniștită

Sfântul a făcut nenumărate minuni cu închinătorii la sfintele sale moaște. „Cunosc oameni bolnavi care și-au aflat tămăduirea, soții care nu puteau zămisli și care au dat naștere de prunci prin mijlocirea harului Sfântului Ioanichie, persoane care au înregistrat unele pagube, care cu ajutorul sfântului au fost ajutate și și-au găsit lucrurile pierdute, cunosc intervenții minunate ca o prevestire a unor evenimente periculoase petrecute în viața unor oameni și multe altele. Chiar și cu mine sfântul a făcut minuni, în plan duhovnicesc. Inten­ționez ca pe viitor să adun într-o carte un mănunchi cu asemenea evenimente deosebite care se petrec prin mijlocirea sfântului”, ne-a mai spus cuviosul părinte arhimandrit.

La toate acestea, am mai adăuga noi vindecări de depedențe de jocuri de noroc, mirosul plăcut al sfintelor sale moaște, vindecări de leucemie, de cancer, refacerea armoniei și a păcii în căsnicii în prag de destrămare, redarea graiului unor copii care nu vorbeau și multe altele.

„Eu mereu îl pun în obștea mănăstirii, ca și conducător al nostru, în primul rând pe Sfântul Ioanichie. Cu el, ca să parafrazez o glumă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, suntem sub o sută. Dar de fapt suntem nouă viețuitori. Asta se datorează și faptului că suntem mănăstire de oraș. Iar monahii, în general, caută locuri mai retrase în păduri, în munți. O să vă spun acum un paradox: se poate întâmpla să fii în pădure și în inima ta să fie oraș. Așa cum se poate întâmpla să fii în oraș și inima ta să fie pădure liniștită. Pentru că, după cum ne spun și Sfinții Părinți, Lot s-a mântuit în mijlocul unor cetăți decăzute moral, iar Adam a căzut în mijlocul Raiului! Deci, poate exista creștere duhovnicească acolo unde condițiile exterioare poate nu sunt propice pentru așa ceva. Totul depinde de liniștea interioară pe care ți-o construiești. A îngăduit Dumnezeu să am câțiva ani de mănăstire, de acum vreo 30, și de aceea pot să fac o constatare personală a faptului că, de multe ori, noi, în debutul vieții de noviciat, alegem locul. Adică ne plac mănăstirile celebre, sau bine cunoscute, unde sunt obști numeroase. Dar nu alegem omul pe lângă care să creștem duhovnicește. Adică povățuitorul potrivit. Nu trebuie să alegi doar frumusețea locului, ci mai degrabă frumusețea duhovnicească a unui povățuitor. Există dictonul în zicerile patericale că cine nu are povățuitor, curând, va cădea precum frunzele toamna. Se poate întâmpla, deci, ca într-o viață de mănăstire de oraș să găsești un om care rezonează duhov­nicește cu inima ta. Și astfel să poți să crești mai mult sufletește într-o viață de mănăstire de oraș, decât într-una de isihie. Bunăoară, și pentru asta Îi mulțumesc lui Dumnezeu și Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că înainte de a primi această ascultare, nu foarte ușoară, de stareț la Negru Vodă, am fost duhovnic și slujitor la Mănăstirea Techirghiol aproape opt ani. Aceea, fiind chinovie tot de oraș, unde funcționează și o stațiune de tratament în care vin tot felul de oameni, de multe ori eram strivit, încercat, de gălăgie, de agitație. De aceea mergeam în fața chiliei părintelui Arsenie Papacioc, un sfânt al neamului nostru, care are o placă de marmură pe care scrie că părintele a viețuit în acel loc 35 de ani. Și mereu mă întrebam cum de a putut să stea părintele atâta vreme acolo. Cu mila lui Dumnezeu mă spovedeam și eu la sfinția sa și știam că vin la dânsul tot felul de oameni. Cuvioșia sa venise la Techirghiol din pădurile liniștite ale Moldovei, unde viețuise și se rugase cu Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria. Venise, deci, în mijlocul unui oraș, fiind luat cu asalt de toată lumea, și rezistase atâția ani. Cunoscând acestea, mi-am dat seama că părintele avea o așa formă de viețuire, că era surd la toate aceste încercări pe care le-am enumerat, dar atent la șoaptele Duhului Sfânt, pentru că avea lucrare lăuntrică, rugăciune neîmprăștiată, fiind un om al trezviei și al smereniei. Deci, a făcut ascultare, cu multă smerenie, la cuvântul patriarhilor care l-au rânduit acolo, deși fusese chemat de multe ori, chiar de obștea de la Sihăstria, să se retragă la o mănăstire mai liniștită. A rămas la Techirghiol, și astăzi așteptăm cu nerăbdare să fie trecut și dânsul în rândul sfinților, pentru că este cu certitudine unul dintre sfinții cuvioși ai Bisericii noastre. Deci, se poate să ajungi sfânt în mijlocul orașului. Sigur, pentru o mănăstire de oraș sunt multe provocări astăzi. Un monah de oraș este mai expus, dar în același timp sunt și mai multe exigențe față de monahul din pădure. În oraș, oamenii sunt foarte atenți la felul tău de a viețui și împrumută exemplul tău, dacă ești o lumină în mijlocul cetății. De aceea, aici nu sunt permise abaterile sau căderile. Monahul trebuie să fie ca o lumânare. La Negru Vodă am observat că, deși suntem în oraș, de când ne ducem pașii spre cetatea mănăstirii, deja nu se mai aude gălăgia lumii. E o stare de har și de liniște care este datorată și ocrotirii Maicii Domnului, patroana noastră spirituală, dar și moaș­telor Sfântului Ioanichie, precum și altor moaște de sfinți - Ioan Botezătorul, Pantelimon, Varvara, Mercurie - și unui fragment din Sfânta Cruce a Mântuitorului, care se află într-o casetă dăruită de voievodul Matei Basarab, ctitorul principal al mănăstirii. Dar și altor sfinți neștiuți care se află îngropați aici printre cele circa 200 de morminte identificate pe teritoriul mănăstirii. Cu certitudine aici, și în acest sens am și unele dovezi, mai sunt și alți sfinți neștiuți. Și cred că este harul lor care creează un climat liniștit. Cine iubește isihia o găsește sigur și la Negru Vodă. Pentru asta cred că a venit și Sfântul Ioanichie la noi, ca să ne aducă o împrospătare a vieții duhovnicești, un aer de munte pustnicesc”, ne mărturisește părintele stareț Ieronim.

Iar noi, vremelnici trăitori în această lume, plecăm genunchii în fața raclei sale și rostim cu smerenie, sperând la liniștea luminii taborice, pe care o dorim pogorâtă și în peștera întunericului din noi: „Umplut fiind de dragostea cea negrăită a lui Dumnezeu, te-ai retras din zarva lumii acesteia în peştera din Valea Chiliilor, Cetăţuia Negru Vodă, Cuvioase Părinte Ioanichie, ca să petreci după poruncile Evangheliei. Întunericul peşterii s-a prefăcut în lumină taborică, rugăciunea ta neîncetată făcând prezentă Slava Preasfintei Treimi. Minunându-ne de dumnezeiasca ta petrecere, îţi cântăm unele ca acestea: Bucură-te că, întru credinţă oste­nin­du-te, ai simţit slava lui Dumnezeu; Bucură-te că, având nădejde în puterea Lui, ţi-ai sporit răbdarea în nevoinţe; Bucură-te că de dragostea lui Hristos te-ai înflăcărat…”