Lumea bizantină
În istoria universală, una dintre cele mai semnificative perioade este cea bizantină, care a durat mai bine de un mileniu. Toată civilizaţia noastră românească este influenţată de cultura şi spiritualitatea bizantină.
Acest imperiu construit în jurul oraşului Constantinopol este imaginea statului creştin ortodox în istorie. Iar după marele istoric Nicolae Iorga, esenţa acestei civilizaţii constă în puterea de asimilare şi sinteză a altor culturi: „Marea forţă a Bizanţului a fost puterea sa de asimilare, de a reduce orice influenţă venind din oricare regiune, de a absorbi tot ceea ce formează esenţa însăşi a acestei complexităţi bizantine, care a sfârşit prin a ajunge la o unitate absolută şi eternă”.
Lumea bizantină leagă istoria romană de istoria medievală şi transmite, chiar şi după dispariţia sa istorică din anul 1453, sinteza sa culturală către modernitate prin intermediul statelor ortodoxe a căror civilizaţie este influenţată în mod fundamental de Bizanţ. De aceea, în vremurile atât de tulburi pe care le trăim este important să ne întoarcem la originile bizantine ale civilizaţiei noastre.
Pentru a înţelege lumea bizantină pornim de la constatarea lui Nicolae Iorga: „Împăraţii din Constantinopol nu s-au considerat niciodată ca împăraţi ai unui teritoriu, ci ca împăraţi ai lumii întregi”. De aici înţelegem că Bizanţul era un model pentru întreaga lume. El face legătura între civilizaţia antică păgână şi civilizaţia Evului Mediu creştin. În acest sens, Mihai Cazacu, în primele rânduri ale lucrării sale Bizanţul, spune: „Cronologic, Bizanţul a succedat Imperiului roman, un timp făcând corp comun cu acesta. Şi totuşi, există o deosebire radicală între cele două organisme statale. Imperiul roman aparţine Antichităţii, câtă vreme Bizanţul deschide şi pune bazele erei noi; este prima formaţiune istorică a acesteia”.
Bizanţul face legătura între vechiul mod de gândire al Antichităţii greco-romane şi modul nou de gândire al marilor sinteze de civilizaţie din creştinismul Evului Mediu. Noul mod de gândire are în centru axiologia creştină, iar Imperiul bizantin este văzut ca modul ideal de a fi condusă lumea.
Un element fundamental al unităţii imperiale bizantine l-a avut Ortodoxia. Marele nostru istoric N. Iorga afirma: „Ortodoxia aceasta a pătruns adânc în sufletul bizantinilor de originile cele mai deosebite şi a servit ca legătură între dânşii”.
Pentru strămoşii noştri, romanitatea şi Ortodoxia bizantină au fost cei doi factori care au determinat continuitatea bizantină la noi: „ne-am apropiat de acest Bizanţ... prin ctitoria romană rămasă în instinctul claselor populare ale noastre... noi ne recunoaştem în baza romană a lui”, mai spune Nicolae Iorga.
Cultura şi spiritualitatea bizantină au pătruns în spaţiul românesc în mod firesc. Acest lucru s-a întâmplat deoarece civilizaţia bizantină s-a manifestat la noi de jos în sus, adică de la popor la conducători. Ea a fost asumată prin intermediul credinţei ortodoxe de către tot poporul. Strămoşii noştri au găsit în Bizanţ continuitatea romană şi au identificat Constantinopolul cu Noua Romă şi cu noul oraş emblematic la care să se raporteze după căderea Romei, din punct de vedere spiritual şi cultural. Pentru noi românii, civilizaţia bizantină a reprezentat suportul identităţii noastre ortodoxe şi al romanităţii noastre.
În demersul de a descoperi pentru cititori lumea bizantină vom fi călăuziţi de faimoasa lucrare a bizantinologului Charles Diehl, Figuri bizantine. Pentru el Bizanţul este continuatorul Romei antice şi al tradiţiei romane. Toate invaziile care au marcat istoria milenară a Bizanţului (hunii şi slavii în secolele 5 şi 6, avarii în secolul 6, arabii în secolul 7 şi bulgarii în secolul 7) nu au zdruncinat continuitatea imperială romană. Triburile barbare pătrunse în interiorul imperiului „s-au contopit în unitatea bizantină”.
Împăratul de la Constantinopol s-a considerat tot timpul succesorul legitim al auguştilor şi cezarilor romani şi continuator al acestora. În toată istoria sa, Imperiul bizantin a avut ca scop refacerea graniţelor Imperiului roman din epoca sa de glorie. Bizanţul a considerat că singurul care are dreptul să se numească împărat este conducătorul său în calitatea sa de urmaş al imperatorilor romani.
În spaţiul lumii bizantine se întâlnesc cele două tradiţii antice, cea romană şi cea greacă, stând la baza educaţiei şi culturii bizantine. Pe lângă aceste tradiţii antice, Bizanţul „era un stat din Evul Mediu, un imperiu oriental, aşezat la frontierele Europei şi din această cauză el se găsea în contact strâns şi direct cu lumea asiatică”. Această lume a influenţat spaţiul bizantin, astfel încât „tradiţia antică se amestecă cu ceea ce aduce orientul asiatic şi din acest amestec s-a născut civilizaţia originală şi strălucită care a fost civilizaţia bizantină”. Ca să înţelegem dimensiunile acestei civilizaţii trebuie să ne raportăm la textele epocii bizantine care vorbesc despre o lume înfloritoare şi prosperă mai ales în capitala imperială, Constantinopol. La începutul secolului 12 Robert de Clari scria: „două treimi din bogăţia lumii se află în Constantinopol şi o treime, împrăştiată în lume”. Aici, în Noua Romă, ctitorită în secolul 4 de Sfântul Constantin cel Mare, se întâlneau Europa cu Asia şi tot ce ţinea de schimburile culturale şi comerciale dintre cele două continente. Constantinopolul era un punct de intersectare a civilizaţiilor din orientul asiatic cu cele din spaţiul european.
Toate acestea fac din Bizanţ un spaţiu al sintezelor care dă naştere unei arte unice în istoria civilizaţiei umane. „Arta bizantină cunoştea, în secolul al 6-lea, o primă vârstă de aur; ea va cunoaşte alta din secolul al 10-lea până în al 12-lea şi chiar şi în secolul al 14-lea... Ea a fost o artă vie, care a evoluat în decursul secolelor şi a fost capabilă de inventivitate şi de noutate: ea a creat în arhitectură tipuri noi de edificii religioase şi în bisericile încoronate cu cupole a pus o decoraţie strălucită şi somptuoasă, mozaic sau fresce, în care pictura bizantină, transpunând temele iconografiei sacre, a ştiut să creeze compoziţii remarcabile... opere care contribuiau la splendoarea acestei civilizaţii bizantine...”, scria tot Clari. Aşa se explică de ce domnitorii noştri au dorit să fie continuatori ai acestei civilizaţii şi ne-au lăsat frumoase biserici pictate în cel mai pur stil bizantin.
Sfârşitul istoriei imperiale bizantine în anul 1453 nu a însemnat şi sfârşitul acestei civilizaţii, pentru că ea a continuat să existe în spaţiul Ortodoxiei bizantine. Lumea bizantină ni se descoperă şi astăzi prin cultul ortodox, prin pictura din bisericile noastre şi chiar prin arhitectura acestora. Toată spiritualitatea noastră monastică este impregnată de civilizaţia lumii bizantine. Mănăstirile şi bisericile noastre sunt martori peste timp ai culturii şi spiritualităţii bizantine, ai unei lumi care a marcat în mod fundamental istoria universală şi defineşte istoria creştinismului.