Luca 21, 37-38; 22, 1-8 (Căderea lui Iuda)

„În vremea aceea Iisus era ziua în templu și învăța, iar noaptea, ieșind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor. Și tot poporul venea dis-de-dimineață la El în templu, ca să-L asculte. Iar atunci se apropia sărbătoarea Azimelor, care se chema Paști. Dar arhiereii și cărturarii căutau cum să-L omoare; căci se temeau de popor. Și a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Și, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii și cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat și s-au învoit să-i dea bani. Iar el a primit și căuta prilej să-L dea lor fără știrea mulțimii. Deci, a sosit ziua Azimelor, în care trebuiau să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm.”

Trădarea - un gest de lașitate

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXIII-a, 94-95, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 266-267

„Trădătorul nu zice: Partea mea e Hristos, fiindcă îndată năvălește împotriva lui ticăloșia răului și-i zice: Te înșală, Doamne Iisuse, ăsta e al meu. Avem ca exemplu pe Iuda: când acesta a cerut pâinea de la Hristos, a intrat în inima lui diavolul (Ioan 13, 2), cerându-și stăpânirea sa, păstrându-și dreptul asupra părții sale și zicând: Ăsta nu e al Tău, al meu este slujitorul, al Tău trădătorul; sigur ăsta este al meu. Stă la masă cu Tine, dar îmi slujește mie, mănâncă cu Tine, dar se hrănește cu mine, a primit pâine de la Tine și bani de la mine. Bea cu Tine și mie mi-a vândut sângele Tău. Cât de adevărat vorbește, a dovedit. Hristos S-a îndepărtat de el, Iuda însuși L-a părăsit pe 
Iisus și l-a urmat pe diavol.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Moise, Cap. XX, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 322

„De îndată ce în inima noastră a pătruns vreun gând, sau ni s-a comunicat vreo învățătură, trebuie să cercetăm cu toată atenția dacă acestea au fost purificate în acel foc divin și ceresc al Duhului Sfânt.”

Sfântul Vasile cel Mare, Consti­tuțiile ascetice, Cap. XVII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 499

„(...) Există două chipuri potrivit cărora cugetele rele provoacă tulburări în gândurile bune: sau sufletul din cauza propriei lui negli­jențe se înșală cu privire la lucrurile care nu se cuvin și se gândește la lucruri neraționale, sau diavolul se străduiește cu vrăjmașii săi să-i inspire cu orice chip în minte lucruri neraționale și s-o îndepărteze de la contemplarea și de la cugetarea lucrurilor lăudabile. Așadar, când sufletul lasă în nelucrare concentrarea și intensitatea gândirii și dorește cele ce se întâmplă să-i iasă în cale, atunci gândul este purtat către lucrurile pe care și le reamintește fără o ordine și cunoaștere corespunzătoare, și preocupându-se mai mult cu acestea, trece de la rătăciri la rătăciri mai mari și de multe ori prin gânduri către cele rușinoase și necuviincioase în cele din urmă se distruge.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)