Măiastra mănăstire albastră

Încheiem drumul bisericilor monument UNESCO din nordul Moldovei cu un popas la Voroneț, poate cea mai cunoscută dintre mănăstirile românești. Considerat unic în lume, grație coloritului picturii exterioare, lăcașul reprezintă prin vechime, simbolistică și mai ales prin programul iconografic un punct nodal în istoria culturii românești și universale.

Dacă te gândești să vizitezi mănăstirea, e aproape imposibil să pornești la drum fără să-ți vină în minte celebra sintagmă „albastru de Voroneț”, devenită brand absolut al satului de pe apa Moldovei și, prin extensie, al Bucovinei întregi. De altfel, toată mica industrie de turism din localitate se învârte în jurul acestei expresii, întoarsă pe toate părțile, tradusă în engleză sau în franceză și înglobată, mai inspirat sau mai stângaci, în multe dintre denumirile pensiunilor sau magazinelor din zonă.

Dar așa cum se întâmplă în istorie cu orice loc sau monument atins de nimbul celebrității, elementul care l-a consacrat tinde să umbrească și chiar să păstreze necunoscute alte fațete care-i argumentează consistența valorică și perenitatea. Cel mai probabil, culoarea zidurilor exterioare ale mănăstirii n-ar fi căpătat un asemenea renume mondial dacă istoricul de artă Petru Comarnescu nu ar fi lansat expresia „albastru de Voroneț”, odată cu susți­nerea tezei sale de doctorat în Statele Unite ale Americii. De aici n-a mai fost decât un pas până s-a răspândit în lumea întreagă, stârnind un interes tot mai ridicat pentru mănăstirea bucovineană. „Pledoaria noastră, de când suntem aici, pe care o susținem clar și apăsat, e că albastrul de Voroneț nu-i mai mult ca roșul de Humor, verdele de Sucevița sau galbenul de Moldovița. Albastrul de aici a avut șansa unui om înțelept, publicistul şi istoricul de artă Petru Comarnescu, care în lumea largă a Americii a lansat sintagma «albastru de Voroneț», ce a intrat astfel în galeria marilor culori ale lumii, ca «roșul lui Rubens» sau «verdele lui Veronese» (pictorul italian Paolo Veronese, n.r.)”, explică maica Elena Simionovici, muzeografa mănăstirii. Și onestitatea expli­cației nu poate fi pusă la îndoială. Însă e suficient să te îndrepți spre zidul de apus al lăcașului și să privești scena Judecății de Apoi. Fundalul albastru face ca impactul acestei imagini, gândită la scară mare, o oglindă a efemerității noastre ca ființe umane, să fie atât de puternic, încât nu poți să-l contrazici pe Comarnescu. Albastrul de Voroneț nu e o simplă culoare, ci pare că a înmagazinat toată energia adunată între versanții Bucovinei, tot infinitul pe care nu știm cum să-l înțelegem, tot dorul de veșnicie așezat în noi încă de când eram numai lut.

Dincolo de acest albastru etern, biserica mănăstirii își dezvăluie, însă, și celelalte prețioase fețe: cea de „contemporan” cu voievodul Ștefan cel Mare, figură istorică atât de puternic impregnată în memoria colectivă, încât tușele sale nu s-au șters niciodată, dar și cu Daniil Sihastrul, legendarul pustnic, ambii deveniţi sfinţi; cea de ctitorie ștefaniană și de vatră monahală de tradiție în Ortodoxia românească; cea de loc în care s-au școlit preoți și călugări și în care a existat școală de miniaturiști și caligrafi; în fine, cea a frescelor exterioare pictate, parte din amplul program de pictură a zidurilor exterioare inițiat în timpul domniei lui Petru Rareș, început cu Probota, continuat cu Arbore, Moldovița și încheiat la Voroneț.

Biserica eșecului transformat în victorie

O legendă păstrată în tradiția Voronețului spune că aici ar fi existat în vechime „un schituleț de lemn”. În 1476, anul bătăliei de la Războieni a lui Ștefan cel Mare, acest schit ar fi ars. Iar ucenicii lui Daniil Sihastrul ar fi rămas fără loc de rugăciune. Pustnicul însuși, retras din chilia lui de la Putna, s-a nevoit în adâncul pădurii, pe malul drept al râului Moldova, într-un adăpost creat sub stânci. „Aici l-a găsit momentul bătăliei de la Războieni, consemnat și în cronica lui Neculce. Transformarea înfrângerii de la Războieni în victorie se datorează unuia dintre dialogurile pe care Ștefan le-a avut cu Daniil Sihastrul aici, la Voroneț”, spune maica Gabriela Platon, stareța Mănăstirii Voroneț.

După bătălie, pustnicul Daniil i-a cerut voievodului să facă o biserică de zid, „durabilă în timp”, una, deci, care să nu aibă soarta schitișorului ce arsese. 12 ani mai târziu, în 1488, Ștefan și-a îndeplinit promisiunea. În trei luni și trei săptămâni a ridicat biserica Mănăstirii Voroneț, așezând-o sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.

În forma inițială, bisericuța avea doar altar, pronaos și naos. Abia mai târziu, în perioada Mitropolitului Grigorie Roșca, lăcașului i s-a adăugat și pridvorul. Pictura interioară a fost realizată în anul 1496.

Închinată de la început vieții monahale, a fost mănăstire de călugări vreme de 350 de ani, până în 1785, când ocupanții austrieci ai Bucovinei au închis-o. „Atunci, călugării au fost alungați. Ultimul stareț, Macarie, a reușit să treacă, prin păduri, cu turma mănăstirii, la Mănăstirea Slatina, păcălind grănicerii austrieci. O vreme, mănăstirea a fost pustie, așa că, spun documentele, oamenii au luat piatra de la chiliile abandonate și au folosit-o pentru a-și pune temelie la case. Apoi, austriecii au hotărât ca biserica să fie folosită de săteni, care erau urmașii lucrătorilor pe moșia mănăstirii”, povestește maica Gabriela Platon.

Biserică de parohie a rămas și între cele două războaie mondiale, dar și la începutul perioadei comuniste. După anul 1962, când a fost declarată monument istoric, slujbele au fost interzise cu totul, iar lăcașul a rămas în conservare, valorizat doar ca monument istoric și de artă medievală.

Renașterea Voronețului ca așezământ monahal

După 206 de pustiire, la 1 aprilie 1991, la propunerea către Sfântul Sinod a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Voronețul a fost reînființat ca mănăstire, de data aceasta de călugărițe. O sarcină grea, care avea să-i revină maicii Irina Pântescu, de la Mănăstirea Moldovița. A fost prima stareță a Voronețului după reluarea vieții de obște și și-a îndeplinit cu vrednicie misiunea vreme de 27 de ani. Sub coordonarea sa, vatra monahală a Voronețului s-a dezvoltat și consolidat, obștea s-a mărit, iar mănăstirea a fost restaurată și pregătită să înfrunte în continuare timpul și să scrie istorie. „Când am venit, erau doar casa aceasta (stăreția, n.r.) și biserica, în care nu se slujea, deschisă publicului pentru vizitare. Era ca un loc în care nu exista inimă. Noi am ajuns înainte de Paști, în Săptămâna Patimilor. Și ne-am gândit cum să facem să reușim să ținem slujbele. Eram doar trei măicuțe - eu, maica Elena Simionovici și maica Gabriela Platon (actuala stareță a Voronețului, n.r.), iar preotul care a venit la noi era atunci preoțit, nu avea practică deloc. Ne aflam în Joia Mare și slujbele din această zi sunt speciale. Maicile erau la strană, iar eu stăteam cu părintele cu două Liturghiere alături, îi căutam ce avea de rostit. Așa a fost Liturghia aceea”, își amintește maica Irina Pântescu.

„Aș folosi un termen din engleza britanică, unul care se potrivește foarte bine cu ce a fost aici, la Voroneț, pentru noi, și anume «challenge» (provocare, n.r.). E foarte diferită trăirea dintr-o mănăstire existentă față de cea dintr-o mănăstire pe care o construiești. Și este cutremurător și copleșitor să te gândești că ai fost ales de Bunul Dumnezeu să slujești, cu toate darurile primite de la El, un interval mic de timp, în seculara existență a Vorone­țului, cel mai reprezentativ lăcaș al culturii române și al spiritului românesc. Așa suntem toate, slujim Voronețul până la a uita de noi”, completează și maica stareță Gabriela Platon.

Singura mănăstire ștefaniană cu pictură exterioară

Voronețul a fost pictat în exterior la sfârșitul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș (1547), la inițiativa Mitropolitului Grigorie Roșca. Considerat una dintre cele mai strălucite minți ale vremii din Moldova, Grigorie Roșca fusese vreme de 20 de ani stareț de Probota și era sfătuitor și văr al domnitorului Petru Rareș. Lui îi atribuie cercetătorii conceperea programului de pictare în frescă a zidurilor exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, azi toate monumente UNESCO. „Grigorie Roșca era considerat un erudit teolog și se pare că el a plămădit, cu zugravii de biserici, planurile picturilor exterioare. Era foarte bine informat, foarte stăpân pe sine, pe ceea ce știa și pe ceea ce în viziunea sa trebuia reprezentat prin pictură. Momentul Grigorie Roșca este unul foarte important pentru istoria Voronețului, cu atât mai mult cu cât el nu a fost atât de mult Mitropolit al Moldovei. A mai trăit apoi la Voroneț 19 ani, unde a organizat o valoroasă școală de copiști”, subliniază maica Gabriela. Tot lui i se datorează adăugarea pridvorului bisericii și pictarea acestuia cu calendarul creștin.

Pentru toate aceste eforturi, Mitropolitul Grigorie Roșca este considerat al doilea mare ctitor al Voronețului, iar mormântul său se află în pridvorul bisericii.

Un nesfârșit exercițiu de admirație

Sunt aproape cinci veacuri de când zidurile Voronețului au căpătat culoarea albastrului etern, înnobilate cu frescele care au fascinat și fascinează cu aceeași putere generații peste generații. Au trecut prin fața lor și atei, și creștini, și oameni de religii și din culturi complet străine Ortodoxiei. Dar toți au simțit forța de expresie și harul zugravilor de a vorbi de la suflet la suflet, singurul limbaj universal valabil. „Pictura din 1547 e un miracol care se datorează harului și înțelepciunii strămoșilor noștri anonimi. Din iubirea lor de frumusețe a răsărit această comoară care aparține umanității. În fața picturii ne aflăm, de fapt, în fața Sfintei Scripturi. Icoana e Biblia care vorbește fără cuvinte, dar vorbește și ajunge la sufletul oamenilor. Asta e puterea de catharsis, de a-l scoate pe trecătorul obișnuit din timpul cotidian și a-l face să trăiască în timpul absolut, al bucuriei, al nădejdii, al lacrimii. Ăsta e, de fapt, rolul picturii de la Voroneț - de a ajunge la sufletul omului, de a-l face să-și pună întrebări: Cine sunt? Cum am trăit? Cum mă duc dincolo? Îi văd pe cei ce vin și admiră pictura - se trezesc ca dintr-un somn, mai ales în fața scenei Judecății de Apoi. Pentru că acolo toți ne vedem ca într-o oglindă”, explică maica Elena Simionovici.

A fost, vreme de 20 de ani, profesoară de limba română la Vatra Moldoviței. Din 1991, e aici. Și-a exersat răbdarea și a înțeles că Voronețul e ca o carte sacră, de a cărei știință trebuie să se bucure și pe care mai cu seamă trebuie să o simtă oricine trece poarta mănăstirii. Și-a așezat intuiția și simțul pedagogic într-un efort neobosit de a le tălmăci oamenilor mesajul picturii, astfel încât să ajungă la sufletul lor. Și prin viu grai, făcând ghidaj, și prin cărțile pe care le-a scris și care i-au adus statutul de președinte de onoare al Societății Scriitorilor Bucovineni și de membru al Uniunii Scriitorilor din România. A scris pentru prima dată despre pictura Voronețului „intra muros”, așa cum aprecia într-o prefață profesoara Elvira Sorohan de la Universitatea din Iași, referindu-se, de­sigur, la ochiul de trăitor în mănăstire al maicii Elena. „Am venit la Voroneț direct de la încheierea anului școlar, cu florile de la serbare în brațe. Frumoasă a fost meseria mea de profesor, mi-a fost dragă și când vin profesori, copii, mă simt, mă ghicesc că-s a lor. Dar ce am trăit aici nu se poate povesti prea simplu. Au fost 30 de ani grei, dar dăruitori și împlinitori ai celor mai frumoase gânduri, în credință, în împlinire de om luminat, în bucuria de a călători, de a-i simți aproape pe sfinți”, spune maica Elena.

Grație valorii sale universale, în anul 1993 Mănăstirea Voroneț a fost înscrisă în lista patrimoniului cultural mondial, alături de celelalte șapte biserici pictate din nordul Moldovei. ­Ansamblul mănăstiresc se află în satul Voroneț, astăzi parte componentă a orașului Gura ­Humorului din județul Suceava.