Maica Domnului, singura femeie din Muntele Athos

În urmă cu câteva săptămâni, aproape toate ziarele alarmau despre o nouă tentativă de încălcare a regulii care interzice femeilor să păşească pe Muntele Athos. Sfântul Munte se conduce după un regulament monastic elaborat de Comunitatea celor 20 de stareţi, recunoscut de Patriarhia Ecumenică şi de Guvernul de la Atena. În acest regulament se prevede interdicţia sub afurisenie a intrării femeilor în Muntele Athos, lucru respectat, de altfel, de la începuturile monahismului aici.

Potrivit unei ştiri Mediafax din data de 8 ianuarie a.c. „aproape 500 de persoane, dintre care mai multe femei, au intrat, marţi, pe teritoriul Muntelui Athos, în nordul Greciei, loc sacru al religiei ortodoxe interzis femeilor, pentru a protesta împotriva uzurpării mănăstirilor de pe terenurile publice.“ Manifestanţii făceau parte dintr-o „mişcare intermunicipală a cetăţenilor din Halkidiki“, din peninsula pe care se află Muntele Athos. Aceştia au mers câţiva metri pe teritoriul acestei republici monastice, până la intrarea în Muntele Athos, înainte ca poliţiştii să îi împiedice să avanseze. „Este vorba de un act simbolic, am încălcat abatonul“ (nume dat actului de interzicere a femeilor de a păşi în Muntele Athos), a precizat purtătoarea de cuvânt a manifestanţilor, Kyriaki Malama. Oamenii au revendicat drepturile de stăpânire a aproape 8.300 de hectare de pădure şi de terenuri de la mănăstirile de pe Sfântul Munte. De-a lungul timpului, mai multe mişcări feministe, în Grecia şi în străinătate, au încercat să ridice interdicţia, care datează din Evul Mediu (1054) şi a cărei nerespectare se poate plăti cu închisoare între două şi 12 luni. Până şi animalele femele sunt interzise în Sfântul Munte. „Anacronismul“ este pur şi simplu inadmisibil În anii 2002 şi 2003, Parlamentul European a cerut Greciei să renunţe la interdicţia care creează discriminare, însă acest lucru nu s-a realizat. „Muntele Athos este un anacronism în cadrul Uniunii Europene. Interdicţia privind accesul femeilor ar trebui ridicată“, declara, pentru agenţiile de presă străine, Soula Panaretou, responsabilă a Syn, un mic partid de stânga, foarte progresist în ceea ce priveşte problemele religioase din Grecia. „Este o ruşine să ştii că pentru Muntele Athos se acordă subvenţii de milioane de dolari în vederea renovării mănăstirilor, printre contribuabili fiind şi femei, care n-au totuşi dreptul să meargă în acele locuri!“, afirma Anna Karamanou, deputată Pasok (Mişcarea Socialistă Panelena) şi fost eurodeputat, care s-a situat în fruntea luptei duse la Strasbourg pentru ridicarea acestei interdicţii. „Cum se poate interzice, de exemplu, unei femei ornitolog să-şi desfăşoare cercetările pe Muntele Athos? Este pur şi simplu inadmisibil“, îşi expunea Panaretou indignarea. Athosul antic Muntele Athos este o peninsulă mică, de 340 km pătraţi, situată la nord de Marea Egee, şi aparţine teritorial de Grecia de Nord. Peninsula este străbătută de-a lungul ei de o culme muntoasă, care se termină cu vârful Athosului, înalt de 2030 de metri. Capitala Athosului este Kareia, iar portul de acces, Dafne. Despre Athos se vorbeşte încă din antichitatea greacă. După poemele lui Homer („Iliada“ - Cântul XIV, 224), pe lângă Athon a trecut flota viteazului Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când, împreună cu Agamemnon şi înţeleptul Ulise, a pornit război împotriva Troiei, faimoasa cetate ale cărei ruine se văd şi astăzi pe coastele Asiei Mici. Herodot enumeră următoarele oraşe vechi în arealul athonit: Sane, Holophyxos, Akrothoon, Thyssos şi Kleonai. Strabo menţionează oraşul Charadria, în timp ce Pliniu se referă la oraşele Ourano-polis, Palaiotrion, Thysson, Kleonas şi Apollonia. Majoritatea cercetătorilor plasează Sane pe locul lui Trypiti, Holophyxos pe coasta estică a peninsulei; Akrothoon lângă capul peninsulei; Thyssos în zona Mănăstirilor Dochiariu şi Konstamonitou, iar Kleonai lângă Xiropotamu. Charadria a fost probabil lângă Vatoped. („Muntele Athos, cetatea rugăciunii şi a liniştii“, referat susţinut de arhim. Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, la vernisajul unei expoziţii de pictură organizat la Casa Pogor, februarie 2005). Danii româneşti însemnate Nu se ştie exact când au venit primii călugări la Sfântul Munte. După unele izvoare, chiar în timpul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan au ajuns în acest loc sihaştri din Asia Mică şi din Efes, unde viaţa singuratică începuse a se contura încă de timpuriu. Începuturile vieţii monahale de aici au fost puse în timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare (330-337) şi al împăratului Teodosie cel Mare († 395). De asemenea, unele istorii atestă grija purtată vieţuitorilor de aici de Teodosie cel Mic (408-450) şi de sora sa, Sfânta împărăteasă Pulheria (414-453), care, în anul 424, ctitoreşte Mănăstirea Xiropotamu. Timp de cinci secole, monahismul athonit s-a dezvoltat în mici sihăstrii, primele aşezări monahale fiind considerate Vatopedu şi Xiropotamu. Viaţa de obşte a fost iniţiată de Cuviosul Atanasie Atonitul, care a întemeiat, în anul 963, Mănăstirea Lavra. Tot în această perioadă, Cuviosul Pavel Atonitul a întemeiat Mănăstirea „Sf. Pavel“. Celelalte mănăstiri au fost întemeiate prin sec. al XIV-lea, după modelul Lavrei. Perioada de înflorire a monahismului de aici a fost între anii 963 şi 1453, când Athosul se afla sub directa supraveghere şi întreţinere a împăraţilor bizantini. După căderea Constantinopolului, Muntele Athos s-a aflat cinci sute de ani sub stăpânire otomană. În această perioadă, grija întreţinerii Athosului a trecut aproape în intregime pe seama Moldovei şi Ţării Româneşti. Domnitorii români trimiteau, sub formă de danii anuale în bani (mertic), sumele necesare plăţii birului către turci, pentru a-şi asigura un oarecare statut de libertate şi, de asemenea, pentru întreţinere şi reparaţii. Se păstrează până astăzi, în tezaurul fiecărei mănăstiri athonite, numeroase documente româneşti de danie. După secularizarea averilor mănăstireşti (1863), nu au mai fost oferite ajutoare din partea românilor. În 1912, Athosul a intrat sub tutela Greciei, iar din 1926 a fost declarat republică monahală ortodoxă autonomă în cadrul Greciei. Din punct de vedere jurisdicţional şi spiritual, Athosul depinde de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, care aprobă orice numiri şi schimbări de stareţi şi supraveghează viaţa duhovnicească. Organizarea administrativă Muntele Athos se conduce după un regulament monastic, elaborat de Comunitatea celor 20 de stareţi numită „Chinotita“ şi recunoscut de Patriarhia Ecumenică şi de Guvernul de la Atena. Regulamentul stabileşte regulile de vieţuire, drepturile şi datoriile mănăstirilor şi călugărilor, precum şi condiţiile de vizitare a Sf. Munte. În acest regulament se prevede interzicerea sub afurisenie a intrării femeilor în Sf. Munte, lucru respectat de altfel de la începuturile monahismului aici. Alegerea membrilor Chinotitei (legislativului) şi a Epistasei (executivului) se face în Biserica Protaton din Kareia. Din partea Guvernului grec este numit un guvernator recunoscut de Chinotita. Dintre cele 20 de mănăstiri, 17 sunt greceşti, una rusească, una sârbă şi una bulgară. Noi, românii, nu avem încă o mănăstire a noastră, ci doar două schituri: Prodromul şi Lacu. Viaţă aspră, dar aleasă La Muntele Athos, programul liturgic este unul special. „O anume greutate, dar şi o dulceaţa deosebită o constituie slujbele de noapte, care se săvârşesc aici după ora bizantină“, ne-a declarat părintele Dosoftei Şcheul, mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Iaşi. Astfel, Utrenia începe la bisericile din Sfântul Munte la ora două după miezul nopţii. La ora unu bat clopotele pentru deşteptare. Până la două, toţi călugării îşi fac canonul la chilie. Între două şi cinci se face slujba Utreniei şi Sf. Liturghie, după care călugării se retrag la chilii pentru două ore de odihnă, iar apoi ies la diferite ascultări de obşte. La ora patru după-amiaza se face Vecernia, apoi se serveşte masa şi iarăşi se adună la biserică pentru Pavecerniţă şi Acatistul Bunei Vestiri. De la opt seara la unu noaptea se merge la odihnă. „Ceva deosebit este şi faptul că în bisericile lor nu se foloseşte curentul electric. Este foarte frumos noaptea, la rugăciunile făcute numai la lumina candelelor şi a lumânărilor. Uneori este greu, dar e o nevoinţă pe care călugării athoniţi o aduc ca jertfă lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îi întăreşte. E o viaţă mai aspră, dar aleasă. În greceşte, cuvântul monah se traduce prin «om liniştit, singur»“, ne-a mai informat părintele Dosoftei. De aceea, călugării iubesc liniştea, singurătatea. „Că monahii au un loc numai al lor, unde nu au voie femeile, nu constituie o discriminare pentru femei sau o minimalizare a rolului ei în societate, deşi, în Biserică, femeii i s-a spus să tacă, aşa ne spune Sfântul Ap. Pavel“, ne-a mărturisit arhim. Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor. „A ridica un legământ divin, permiţând accesul femeilor, înseamnă a o supăra pe Maica Domnului“ Părintele Dosoftei ne-a spus că, în Grecia, mai există astfel de reguli aşa-zis descriminatorii. Spre exemplu, în toate mănăstirile de maici nu este permisă cazarea bărbaţilor în incinta mănăstirilor. Nici preoţilor care săvârşesc slujbele şi nici episcopilor nu le este permis să rămână peste noapte în interiorul mănăstirilor, existând pentru aceştia, dar şi pentru pelerini, anumite corpuri de clădiri, dar în afara lăcaşurilor de cult. Marele eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Iaşi ne-a explicat că nu este neapărat ispita trupească motivul opririi femeilor de a intra în mănăstiri de bărbaţi, „pentru că poţi să stai cu trupul în munţi, iar mintea să-ţi fie în lume, la păcate. Nu este un impediment să vină o femeie în mănăstirile de bărbaţi. Depinde de structura sufletească a fiecăruia. Se spune în paterice că unii monahi refuzau să-şi vadă şi propriile mame, preferând să le vadă în lumea cealaltă. Şi aceasta nu pentru că femeile sunt spurcate, în nici un caz, ci pentru o nevoinţă mai aspră şi o evlavie mai mare. Dar la Muntele Athos este altceva, este o hotărâre dumnezeiască. A ridica un legământ divin, permiţând accesul femeilor, înseamnă a o supăra pe Maica Domnului în primul rând“. De aceea, „să lăsăm muntele acesta cu sfinţenia şi cu bună rânduiala sa, pentru că este într-adevăr ca un izvor cu apă bună, atât de trebuincios în lumea în care trăim“, ne-a îndemnat, la încheiere, arhim. Timotei Aioanei. ▲„Să fie acest loc moştenirea şi grădina ta“ În Antichitate, Athosul era presărat cu numeroase temple, unde erau glorificaţi zeii Jupiter şi Apolon. După o tradiţie bisericească, închinătorii la idoli de aici au primit creştinismul în condiţii excepţionale. Se ştie că după pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii au plecat să propovăduiască Evanghelia în toată lumea. Maica Domnului a plecat în anul 49 într-o călătorie pe mare, spre Cipru. A plecat împreună cu Sfântul Apostol Ioan, în grija căruia fusese lăsată de Fiul ei, pentru a-l vizita pe Lazăr, pe care Hristos îl înviase din morţi şi care acum era episcop în Cipru. Purtată de un vânt puternic, corabia în care călătorea Maica Domului şi Sf. Ioan a ajuns, după o dumnezeiască rânduială, la un liman al Muntelui Athos, în dreptul Mănăstirii Iviru de astăzi. Istoria Sfântului Munte ne povesteşte că atunci când corabia în care se afla Maica Domnului s-a apropiat de ţărm, toţi idolii din munte au căzut cu feţele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăţi; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului, a răcnit groaznic: „Ieşiţi, noroadelor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, şi alergaţi în grabă ca să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos!“. Şi zicând aceste cuvinte, îndată idolul s-a prăbuşit în adâncurile mării. Maica Domnului a coborât pe mal şi, plăcându-i foarte mult locul, l-a binecuvântat. Apoi, L-a rugat pe Fiul ei să-i dăruiască această frumoasă aşezare: „Să fie acest loc moştenirea şi grădina ta, rai şi liman pentru cei ce caută mântuirea“, i-a răspuns Mântuitorul Hristos. După ce le-a vorbit despre Hristos, botezându-i, Maica Domnului le-a spus locuitorilor de aici: „O, fii luminaţi, ascultaţi: acest loc a fost sortit mie de către Fiul meu şi Dumnezeul vostru. Voim însă, nu veţi mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbaţi din toată lumea, ca să vieţuiască în curăţie, după chipul îngerilor.“ După aceasta, Maica cea Preacurată s-a urcat în corabie, împreună cu Ioan, continuându-şi călătoria spre Cipru. ▲ „sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască“ Situată în comuna Muereasca, la 25 km de Rm. Vâlcea, Mănăstirea Frăsinei este singura din România, unde regulile monahale sunt identice cu cele de la Muntele Athos. Nu se mănâncă niciodată carne, se săvârşesc slujbe la miezul nopţii şi este interzis accesul femeilor. Mănăstirea are două biserici. Biserica aşa-zisă mare are hramul „Adormirea Maicii Domnului“ şi a fost ctitorită de Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Biserica schitului vechi, cu hramul „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul“, a fost construită din lemn de călugării bulgari Ilarion şi Ştefan, în anul 1710. Pe drumul îngust şi şerpuitor care duce la mănăstire, câteva semne atenţionează: „Accesul femeilor oprit“. Cu 2 kilometri îna-inte de mânăstire, la „biserica de jos“, cea pentru femei, în locul în care s-a aflat odinioară piatra de legământ, cu blestemul gravat în litere chirilice, există astăzi un panou vopsit în albastru şi alb: „Acest sfânt locaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece, să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum: sărăcia, gârbovia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi celor ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian. 1867“. ▲ „Eu sunt stăpâna acestor locuri“ Mănăstirea Marea Lavră a fost înfiinţată în anul 963 de Sfântul Atanasie Atonitul. Într-un timp, înmulţindu-se numărul fraţilor, s-au terminat toate alimentele şi nu mai aveau cu ce se hrăni. Sfântul Atanasie, fiind foarte mâhnit, şi-a luat toiagul şi a pornit spre Kareia, voind să anunţe conducerea Sfântului Munte că nu mai poate să asigure hrana fraţilor. După două ore de mers, s-a aşezat pe o piatră să se odihnească. Când s-a ridicat să plece mai departe, a văzut o femeie venind în întâpinarea lui. Femeia l-a întrebat cu blândeţe: - Unde mergi, bătrânule? Uimit că vede o femeie în locul interzis acestora, Sfântul Atanasie a întrebat-o: - Cine eşti tu şi cum ai venit aici? - Eu sunt stăpâna acestor locuri şi îţi ştiu mâhnirea, dar mai întâi vreau să ştiu încotro ai plecat. Sfântul i-a povestit prin ce necaz trece. Mustrându-l pentru puţina lui credinţă, femeia, care nu era alta decât Maica Domnului, i-a promis că îi va veni în ajutor. Neîncrezător, sfântul a întrebat-o din nou: - Cine eşti tu? - Aceea în al cărui nume ai sfinţit locaşul tău, căreia ai încredinţat soarta şi mântuirea ta. Eu sunt Maica Domnului tău. Cuprins de spaimă şi uimire, Sf. Atanasie a întrebat-o: - Şi cum pot să cunosc că eşti cu adevărat cea care spui? - Vezi această piatră? Loveşte în ea şi te vei încredinţa. - Lovind piatra cu toiagul în semnul crucii, a izvorât din ea un izvor îmbelşugat, care curge şi astăzi. - Întoarce-te în mănăstirea ta şi de acum să nu mai pui econom, căci eu voi fi econoama mănăstirii şi mă voi îngriji de toate. Şi zicând acestea, Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Întors în mănăstire, Sf. Atanasie a găsit magaziile pline cu alimente. ▲ „Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“ Foarte des întâlnite în istoria Sfântului Munte sunt parthenofaniile, adică arătările Maicii Domnului. Una dintre aceste arătări s-a petrecut în anul 382: Plachidia, fiica împăratului Teodosie cel Mare, a dorit să vină să se închine la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, care fusese ctitorită de tatăl ei. Pe când se apropia de biserică, a auzit un glas, care i-a spus: „Rămâi pe loc, şi să nu mai cutezi a veni aici de acum înainte. Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“. Înfricoşată, Plachidia a căzut în genunchi şi a cerut iertare Maicii Domnului. Mai târziu, a construit pe cheltuiala ei un paraclis închinat Sf. M. Mc. Dimitrie.