Maica Eudoxia Manolache şi muzeul de la Râmeţ

Se poate spune că nu există eveniment din viaţa Mănăstirii Râmeţ, judeţul Alba, care să nu fi fost zugrăvit în fraze rămase în manuscris ori în versuri frumos meşteşugite şi publicate de maica Eudoxia Manolache. De aceea mulţumesc Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc un om cum rareori se poate întâlni chiar şi printre monahi şi monahii, despre care se ştie îndeobşte că fiecare are un dar de la Domnul.

Maica Eudoxia Manolache s-a născut la 16 decembrie 1933 în satul Târlele Filiu, judeţul Brăila, la botez primind numele Eugenia. La biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“ avea să se roage pentru ea şi pentru adormitul său frate la 23 septembrie 2012, când s-a resfinţit biserica parohială şi când, în prezenţa IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, s-a evocat şi personalitatea părintelui Dometie.

Un suflet bun ca pâinea caldă

Intrată în viaţa monahală din învăţământ, la sugestia fratelui său, părintele Dometie, maica Eudoxia a fost vreme de 30 de ani secretara Mănăstirii Râmeţ şi ghid al muzeului şi doar neputinţele bătrâneţilor au făcut-o să lase această ascultare care-i venea mănuşă. Dăscăliţa Eugenia a avut vocaţia unui om care iubeşte nespus istoria neamului, aşa, ca omul simplu de la ţară, fără strigăt şi fără a trâmbiţa, ci cu deosebire prin fapte. Şi a mai avut preocuparea profund patriotică de a cinsti memoria înaintaşilor. Însăşi chilioara ei este un mic muzeu, unde a adunat în special obiecte ale fratelui, mult regretatul părinte Dometie. Aici stau laolaltă, aşteptând poate un spaţiu mai generos, dacă nu o chilie şi un muzeu dedicate părintelui, straiţele şi servieta părintelui, fotografii şi diplome, file de corespondenţă, straie şi cărţi, cruci şi icoane.

Avea să vină mai târziu la această mănăstire, cu celelalte surori, după „perioada Răteşti“, la 23 iulie 1956. A vrut, aşa cum avea să aştearnă într-o poezie părintele Dometie, „Să te cunosc şi pe tine/ Schit Râmeţ, cu vechi renume“, pentru că „De mult mi se povestise/ De un om ce te văzuse/ Cum tu te sălăşluieşti/ Şi precum te odihneşti/ Între nişte stânci pietroase/ Ascuţite, colţuroase“ („Schitul Râmeţ“).

Cu sufletul bun ca pâinea caldă, pe atunci îndruma în primii paşi pe calea cărţii vreo 60 de copii din Lehliu. Fratele său a îndemnat-o către monahism, însă în sufletul ei de tânără fată s-a dus la început un război lăuntric: „Cum să stau eu până la sfârşitul vieţii acolo, în mănăstire?“.  Dar Mântuitorul i s-a arătat în vis şi ultimele temeri i s-au risipit. Şi a ajuns la Mănăstirea Răteşti pe 23 aprilie 1954, unde a simţit curând ce înseamnă tăierea voii, primind cea mai de jos ascultare. Când episcopul Antim Angelescu al Buzăului a poposit aici, proaspăta ucenică păzea porcii. De Sfântul Pantelimon, în 1956, a ajuns, alături de alte surori de prin părţile Ardealului, în lăcaşul la poalele Munţilor Trăscăului. De la Teiuş la Râmeţ făcea tot drumul pe jos. Era sprintenă, nu-i vorbă, trecea punţile de peste apa Geoagiului şi de 16 ori. Se mai ajutau cu calul rămas de la călugări, Bubi. Când a sosit în bătătura mănăstirii „aşa de pustiu era, că te puteai uita parcă până-n Cheile Râmeţilor!“. 

A fost tunsă în monahism la 2 iunie 1957. Dar în 1959 mănăstirea a fost desfiinţată. A continuat să-i fie alături maicii Ierusalima şi tuturor celorlalte, a muncit de dimineaţa până seara la secţia de covoare. Flori şi fluturi, căprioare şi arbori au căpătat viaţă în covoarele ieşite şi din mâinile sale. Când, la sfârşit de săptămână, ajungeau la Râmeţ, unde biserica multiseculară era îngrijită doar de părintele Dometie, ca un făcut, ochii autorităţilor se îndreptau spre ele cu duşmănie. Sufletul şi deprinderile de dascăl n-au părăsit-o şi de aceea a dorit să-i rămână ceva şi scris, lucru mai rar pentru o călugăriţă.

Colecţia muzeală iniţială a încropit-o cu sprijinul părintelui Dometie şi al fratelui său de la Braşov, preotul Mihai Manolache, care a beneficiat şi de experienţa acumulată ca muzeograf al Muzeului din Şcheii Braşovului. De-ar fi fost singura înfăptuire a acestei măicuţe şi ar fi fost îndeajuns. Dar n-a fost. Şi de i-am da numele „Muzeul Maica Eudoxia Manolache“ n-am greşi cu nimic. Vă invit să păşiţi în muzeul de la Râmeţ. Aerul arhaic, mirosul acesta de vechi şi de trainic te poartă într-o lume apusă. Veniţi aici măcar pentru zâmbetul şi bunăvoinţa maicii Ambrozia Chişiu şi pentru explicaţiile atât de frumoase şi de complete ale maicii Dionisia Popa. Cât de preţioase sunt aceste obiecte de suflet românesc! Muzeul de la Râmeţ nu trebuie schimbat cu nimic, iar la preconizata renovare nu trebuie deloc „modernizat“. Şi nu pregetaţi să dăruiţi un obiect de suflet, pentru că unde se păstrează el mai bine decât într-o mănăstire?

Un veritabil cronicar

Dar eu am cunoscut-o pe maica Eudoxia îndeosebi ca pe un veritabil cronicar al mănăstirii şi ca poetă. De pildă, în mai 1980 scria „Reverie“: „Printre stânci încinse-n zale şi cu creste colţuroase/ Curge Mogoşul la vale, udând pajişti răcoroase“. După ridicarea bisericii noi însemna: „Între înalţii colţi de piatră/ Lângă râu, pe-un colţ de plai/ Pe o strămoşească vatră/ Înfloreşte-un cuib de rai“ („Mireasa din Apuseni“). Despre maica Eudoxia, criticul literar Virgil Şerbu Cisteianu scria: „În acest templu al naturii, prin simbolul acesta de codri, care îmbie la meditaţie şi creaţie, monahia Eudoxia Eugenia Manolache şi-a scris poeziile sale, emblemă durată în piatra Munţilor Trăscău, pentru Mireasa din Apuseni şi pentru florile sale de crin“.

Nu se prea vorbeşte de muzeul de la Râmeţ, într-o vreme cu fapte culturale destul de anemice, în care în România ţipă cel mai adesea doar ce nu e trainic şi nu e românesc. Se uită un aspect esenţial: nu că ar fi o competiţie în domeniu, dar muzeul de la Mănăstirea Râmeţ este anterior multor muzee de acest fel, cum ar fi de pildă cel al Putnei. Colecţia muzeală de la Râmeţ s-a înfiinţat la iniţiativa şi prin strădaniile maicii Eudoxia şi cu ajutorul maicii stareţe Ierusalima, fiind deschisă la 12 iulie 1969, cu binecuvântarea mitropolitului de Sibiu, Nicolae Mladin, şi desigur cu aprobarea Departamentului Cultelor.

Nu s-a mărginit la atâta. După acest eveniment, la 9 ianuarie 1970, maica Eudoxia a trimis preşedintelui Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (azi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional), Pompiliu Macovei, o emoţionantă scrisoare, în care evidenţia vechimea şi importanţa deosebită a lăcaşului eremiţilor. Inimoasa călugăriţă ruga să se intervină la Ministerul Afacerilor Externe, pentru ca Ambasada României din Budapesta să încerce găsirea unui document din anul 1215 în arhive. Totodată, maica se străduia să ia legătura cu părintele Evloghie Oţa pentru identificarea persoanei care a văzut documentul respectiv şi despre care spunea că este din raionul Alba. „Suntem la Sfânta Mănăstire Râmeţ, judeţul Alba din anul 1955, ca mănăstire de maici, în urma unei hotărâri a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (mai înainte fiind mănăstirea de călugări). ş…ţ Fiind venite acum noi în această Sf. Mănăstire, am purces la organizarea unui mic muzeu care să scoată în evidenţă vechimea acestui loc, precum şi contribuţia adusă la culturalizarea poporului român. Ne mândrim că am ajuns să trăim pe aceste meleaguri pe care unele documente le atestă ca fiind foarte vechi“. Cum să nu răspunzi unui asemenea mesaj?

Maica Eudoxia a suferit odată cu mănăstirea şi s-a bucurat deodată cu ea. La 1 mai 1987, când era ghid al mănăstirii, făcând parte şi din consiliile economic, duhovnicesc şi de judecată, scria în „Cartea de impresii“: „Lăudat să fie Dumnezeu pentru toate, noua biserică atât de frumoasă prin arhitectura ei îşi aşteaptă pictorii, iar cea străveche e în restaurare“.

La 23 ianuarie 2013, maica Eudoxia a trecut la Domnul, lăsându-ne moştenire atâtea fapte demne de laudă, dar, cu deosebire, lăsându-ne pilda vieţii sale trăite întru Hristos. Dumnezeu s-o odihnească în rând cu drepţii!