Mălăești, mănăstirea care se sprijină pe fruntea tăcerii

În satul prahovean Mălăiești, aproape de Mănăstirea Zamfira, spre Slănic, un indicator îți arată spre dreapta drumul ce coboară în pantă domoală, printr-un tunel de clorofilă, care te duce la Mănăstirea Mălăești. Așezământ monahal sprijinit cu inima pe fruntea tăcerii, invitație la cercarea tainei, meditație la Facere, petrecere prin viață spre înțelepțire, loc în care sufletul învață cum să se vindece pe sine, provocare a amuțirii minții, tărâm al păcii sufletești, al liniștirii izbăvitoare și al trăirii duhovnicești în bucuria darurilor lui Dumnezeu.

În azi-ul nostru modern, fabricat din zgură, zgomot și viteză, asaltat de AI, tăcerea, pacea și liniștea devin rarități. Mănăstirea Mălăești, cu cele trei hramuri ale sale, „Sfântul Antonie cel Mare”, „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” și „Sfântul Mucenic Fanurie”, dimpreună cu moaștele Sfântului ­Ierarh Nicolae, ale Sfinților Cuvioși uciși în Mănăstirea Sfântului Sava din Țara Sfântă, ale Sfinților 14.000 de prunci uciși în Bethleem de către Irod și ale Sfântului Gherasim din Kefalonia oferă din plin celor șapte monahi care se nevoiesc aici și credin­cioșilor care îi trec pragul toate aceste scumpe daruri duhov­nicești.

Istoria ca trecut și prezent

Astăzi, nu se prea poate spune cu certitudine de ce s-a ridicat tocmai aici mănăstire. Numai ajunși la fața locului, neştiutori, dar cu aplecare spre şoaptele vremurilor, veți afla adevărul şi motivul pentru care s-a aprins acest Altar. Căci, la Domnul, nimic nu este întâmplător. Cu aproape trei secole în urmă, în pădurea de la Mălăieşti a existat un schit de călugări care aparţinea de Mănăstirea Vâlcăneşti. Acesta ar fi funcţionat în apropierea fostului castru roman construit de împăratul Traian îndată după cucerirea Daciei. Aici s-au găsit importante vestigii antice (monede, cărămizi cu ştampile ale legiunilor romane, arme, ceramică). În imediata apropiere se află localitatea Coţofeneşti, locul unde a fost descoperit vestitul coif de aur.

Despre așezământ istoria nu a păstrat prea multe urme, ci numai un nume: Vlad. Aşa s-a numit ultimul mohan al acestui schit, topit de vremuri în tina uitării. Poate, pe undeva, hrisoave vechi, însemnări sau încă neştiute slove îi mai păstrează amintirea. Rămâne ca viitorul să le dezgroape spre aflare. Dar dacă nu ar fi existat această zvâcnire mărturisitoare ce spintecă uitarea şi timpul, nici Ioan Guiu din Ploieşti, care a donat parcela de teren pe care s-a ridicat aşezământul monahal, nici Vasile Cucu din Bucureşti, nici Traian Blebea din Boldeşti-Prahova, ctitorii bisericii, şi nici ieromonahul Antonie Liţă, de la Mănăstirea Crasna, nu ar fi cătat spre această zare.

Despre părintele Antonie, cel care a pus piatra de temelie a așezământului în 1995, se spune că i s-ar fi arătat în vis clădirea unei mănăstiri şi locul exact pe care urma ca ea să se ridice. Şi nu avem motive să nu credem această chemare tainică, de vreme ce, cu credinţă întărită în profeticul vis, părintele a pornit-o în căutarea minunatului loc, pe care chiar l-a găsit. Aşa a ajuns la Mălăieşti şi, la scurt timp, aici, precum în scrierile biblice, a început a se împlini o serie de fapte ziditoare, iar locul sfinţit s-a transformat, încet-încet, în Altar de jertfă şi de închinare lui ­Hristos.

„Să fiți slujitori, nu stăpâni”

Când ajungi la mănăstire, nici nu ştii ce să faci mai întâi: să admiri frumuseţea bisericii, stă­reția, chiliile, sutele de ghivece cu flori din pridvor, levănțica și pomii din curte, orizontul ondulat după chipul dealurilor sau să stai pur şi simplu şi să asculţi cum se loveşte liniştea de ţărmul inimii, respirând sub picăturile unei ploi nehotărâte de vară.

Pe malul acestui „țărm al tăcerii” l-am întâlnit pe cuviosul părinte Andrei Rențea, stareț al mănăstirii de 11 ani, din cuvintele căruia am învățat și noi cum putem trăi ca oameni ai păcii, în rugăciune, îngăduitori cu semenii, fără a ne risipi în prezentul nostru rătăcitor.

„Înainte de a fi numit stareț aici, am fost duhovnic la Mănăstirea Suzana timp de 13 ani. În monahism am intrat acum 29 de ani la Mănăstirea Cheia. La noi e multă liniște, pentru că și eu și părinții căutăm să fim oamenii păcii. De când sunt aici nu a existat nici măcar o dată o contra­dicție, pentru că tot ceea ce împlinim facem cu sfat. Niciodată nu m-am considerat stareț ca fiind mai presus decât ceilalți. Tot timpul am căutat, cât mi-a stat în putință, să împlinesc cuvântul Mântuitorului care spune «Să fiți slujitori, nu stăpâni». Deși este o mănăstire situată în marginea satului, simțim că aici este altceva. Mai sus lucrează duhul lumii, și, dintr-odată, aici, pacea. Eu caut să-l primesc și să-l înțeleg pe fiecare așa cum este. Lucrul acesta l-am dobândit la Mănăstirea Suzana. Atunci când cu acest dar al lui Dumnezeu îți faci multă răbdare, reușești. În felul acesta ai pace, nu te mai tulburi, pentru că îl înțelegi pe celălalt, așa cum spune Mântuitorul, «primiți-vă sufletește unii pe alții»”.

Suferința și neputința lumii de azi

L-am întrebat pe părintele Andrei cum vede cuvioșia sa lumea prezentului.

„În lumea de astăzi este foarte multă suferință. Îmi amintesc de un cuvânt al Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, pe care îl adresa ucenicilor: «Fiți îngăduitori cu neputințele oamenilor». Și așa e. Când ești îngăduitor nu mai stai să judeci ce face fiecare. Un alt părinte, Rafael Noica, spunea că dânsul nu împarte oamenii în buni și răi, ci în oameni conștienți și inconștienți. Pentru că și cei care fac rău, dacă ar conștientiza, s-ar opri din a face aceasta. Și atunci, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, trebuie să plângi cu cel care plânge și să te bucuri cu cel care se bucură. Eu de mult nu mai trăiesc pentru mine și spun așa: Dacă tu te bucuri, și eu mă bucur. Bucuria ta este bucuria mea. Necazul tău este necazul meu. Nădăjduim că, totuși, chiar dacă este firesc să se împlinească Scriptura ca vrăjmașul să tulbure și să cearnă în același timp, să nu uităm un lucru foarte important, deznădăjduind: Mântuitorul Hristos a spus foarte clar: «Pe această piatră, adică pe mărturisirea Sfântului Apostol Petru, voi întemeia Biserica mea și nici porțile iadului nu o vor birui». Și mai spune: «Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor». Deci, este clar că atâta vreme cât nici firul de păr de pe cap nu cade fără știrea lui Dumnezeu, nu trebuie să ne tulburăm. Pentru că asta este tendința vrăjmașului: să ne prindă și să ne bage într-un tăvălug, să nu mai știm ce este cu noi. Vedem clar că egoismul ia amploare, oamenii se dezbină între ei și, din păcate, în felul acesta se ajunge la cuvântul sfântului acela care spunea că sfârșitul va veni când nu va mai fi cărare între frați. De aceea, eu țin tot timpul să comunic față către față cu semenii. Le spun multora că nu este de folos să vorbim ore la telefon. Nu este de folos să stăm tot timpul pe mesaje. Hai să ne vedem, pentru că asta este comunicarea adevărată. Și mă încăpățânez să comunic în acest mod. Când am venit aici i-am întrebat pe credin­cioșii apropiați mănăstirii cum este cu colindul? Și ei mi-au răspuns că s-a cam uitat. Și atunci am mers cu ei colindând pe la casele sătenilor. Pentru că colindul înseamnă comunicare. Și așa bucurie am văzut că nu lăsăm să se piardă această mărturisire!”, ne spune părintele stareț.

Ocrotitoarele hramuri și sfintele moaște

Existența celor trei hramuri ale mănăstirii conferă nu numai o protecție așezământului, ci și o forță spirituală deosebită.

„Sfinții ocrotitori poartă întotdeauna de grijă. Ei sunt cei care susțin spiritual mănăstirea, ne spune părintele Andrei. Chiar eu am văzut lucrul acesta în 24 iunie 2015, de hramul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, când am fost instalat ca stareț. Am aflat de la părinți că la fiecare hram vin foarte mulți credincioși la noi. Peste 200. La început am apelat la o fiică duhovnicească, ce are o firmă de catering. Domnia sa a pregătit toate cele. Al doilea hram, Sfântul Mucenic Fanurie, la 27 august, se apropia cu repeziciune. Nu aveam decât 200 de lei. Am stat și m-am gândit ce să fac. M-am așezat în fața icoanei sfântului și i-am zis: Sfinte Fanurie, e hramul tău, descurcă-te! Și, în scurt timp, au început să vină creștini spunându-mi că vor să ajute cu ce pot pentru sărbătoare. Și tot așa se întâmplă de fiecare dată de atunci. Celor trei hramuri se adaugă şi puterea sfintelor moaște pe care le avem aici. Cu cele ale Sfântului Ierarh Nicolae s-a întâmplat un lucru minunat. Îmi doream foarte mult ca să aduc din Sfântul Munte, unde mergeam destul de des, un fragment din acestea. Dar nu a fost îngăduit atunci acest lucru. Peste ani, a venit la mine un credincios spunându-mi că vrea să-mi dăruiască ceva: o părticică din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, primite de la un ieromonah sârb, pe care îl ajutase într-o problemă. Acela, cu binecuvântarea episcopului său, i-a oferit lui Iulian Popa părticica de moaște ale Sfântului Nicolae, însoțite de un document de autentificare. Omul mi-o dăruia mie, spunându-mi că nu se simțea atât de vrednic să o păstreze în casă. Mai târziu, tot după rânduiala lui Dumnezeu, acel creștin mi-a devenit cumnat, iar în momentul de față este preot la Köln!”, mărturisește cuviosul părinte.

Tăcerea călugărului și lucrarea sfinților

L-am rugat apoi pe părintele stareț să vorbească despre tăcerea călugărului și iată ce ne-a mărturisit:

„Unul dintre sfinți, când se afla pe patul de moarte și ucenicii încercau să audă de la el un cuvânt de folos, el le-a spus: «Fiilor, mai de folos este a tăcea». Atunci când taci, Dumnezeu îți vorbește. Atunci când te răspândești, nu mai poți să fii atent la sufletul tău, la comunicarea cu Dumnezeu. Sfinții Părinți pun mare accent pe nevoia de a nu te împrăștia. Nici imaginația să nu o lași să zburde tocmai pentru a fi doar tu cu Dumnezeu. Până la urmă, lucrul bun cu adevărat în tăcere se face. La un moment dat a rânduit Dumnezeu să stau în Masivul Postăvarul în locul unui părinte pustnic, Onufrie, care a trecut la Domnul. Când am ajuns acolo prima dată eram doar eu și fiarele pădurii. Până în momentul acela eu credeam că sunt liniștit. Acolo, în acea tăcere desăvârșită, mi-am dat seama că nu sunt atât de liniștit. Mi-au trebuit trei zile ca să se așeze inima mea și să fiu doar cu rugăciunea. Doar atunci când ești doar tu cu Dumnezeu îți dai seama dacă ai pace sau nu. Din tăcere se naște și rugăciunea inimii. Eu am trăit o situație edificatoare în acest sens. Cu mulți ani în urmă, în Sfântul Munte, în timp ce urcam către chilia Sfântului Efrem Sirul, la Katounakia, unde a fost părintele Efrem Katounakiotul, un ucenic al Sfântului Cuvios Iosif Isihastul, creștinul care era cu mine mi-a spus că mergem acolo și că orice nelămurire am avea nu trebuia să-i supărăm pe părinți cu întrebări. Ajungem, intrăm, spunem că vrem să ne închinăm la sfintele moaște, luăm eventual tămâie și ne retragem. Atât. Urcând acolo, în minte aveam «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!», «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!». Când am ajuns, ne-a deschis unul dintre părinți, în tăcere... I-am spus doar că vrem să ne închinăm la moaște și să luăm tămâie. Atât. Acolo, în prezența acelui părinte, am înțeles în momentul acela, și mă cutremur și acum, ce înseamnă rugăciunea contemplativă. Mă sim­țeam ca un copil lângă picioarele lui Dumnezeu. Mă minunam, știam că sunt un intrus, că aceasta se datorează acelui părinte, și-mi ziceam: Doamne, la câtă înălțime poate să ajungă sufletul omului!”

Iacătă tăcerea...

Înainte de despărțire, l-am rugat pe părintele Andrei să ne dea un sfat nouă, cei rătăcitori, rătăciți, neatenți, care trăim dincoace de „zidul” de pace, liniște și tăcere de la Mălăești.

„Nu mă pricep la sfaturi, dar pot să vă spun ceva din ce am trăit. Să cerem cu tot dinadinsul de la Dumnezeu, zic eu, două daruri: unu: vederea păcatelor proprii, lucru foarte important, și doi, să-l primim pe aproapele așa cum este, cu toate neputințele lui. Să-l îngăduim, pentru că în felul acesta ne ridicăm deasupra junglei în care trăim. Dacă nu mai există îngăduință, Dumnezeu nu ne pedepsește, dar practic ne pedepsim singuri. Din această cauză este atâta zbucium în lume. Pe mulți îi aud spunând că nu au timp nici să moară. Să fim atenți la timpul pe care îl irosim în agitația asta, pentru că acesta este timpul mântuirii noastre. Să nu uităm că fiecare clipă a vieții este darul lui Dumnezeu pentru mântuire. Să ne întrebăm și să fim atenți în câte lucruri ne împrăștiem fără rost. Cât am fi de ocupați tot trebuie să găsim acolo măcar un minut în care să zicem: «Doamne, miluiește-mă!» Putem să nu știm nici o rugăciune. Dacă zicem doar «Doamne miluiește-mă!», deja este rugăciune. Părintele Arsenie Papacioc spunea că și un suspin poate să fie o rugăciune, dacă mintea este legată de cer. Nădăjduim că Dumnezeu nu ne va lăsa, pentru jertfa mărturisitorilor care și-au dat viața pentru poporul ăsta încercat. Eu am mare nădejde că nu ne va lăsa. Așa cum suntem noi. Căci ai Lui suntem. În acest gând i-am cuprins și pe noii sfinți și sfinte proclamate recent de Biserica noastră. Și mai sunt mulți. Cum spune Mântuitorul? «Pomul îl vei cunoaște după roadele lui. Dacă pomul are roade bune, este bun». Poporul acesta a odrăslit mulțime de sfinți. Eu am mare evlavie la Sfinții Mărturisitori. Vă voi spune o întâmplare minunată pe care am trăit-o. La un moment dat, a venit o familie de credincioși la spovedanie la o oră mai târzie. Avea o mare încercare. Fata lor, Ana-Maria, era însărcinată în opt luni și îi murise copilul în pântece. Asta după ce fusese mare bucurie, pentru că multă vreme nu putuse să rămână însărcinată. Erau la pământ. I-am spovedit, i-am îmbărbătat. Era aproape de miezul nopții când mi-a venit un gând. Și le-am spus că dimineață voi merge la Sfinții Mărturisitori să mă rog pentru Ana-Maria. La ora 4:07 plecam din curtea mănăstirii, iar la 8:36 ajungeam la Aiud. Am intrat în osuar, m-am închinat, spu­nându-le sfinților de acolo că Ana-Maria avea nevoie de ajutorul lor. Când am ieșit, primesc telefon de la tatăl femeii care mă anunța că... a înviat copilul!... Teodora, în momentul de față, are șase ani. Nădăjduim ca vremurile să fie mai îngăduitoare și cu acești mărturisitori. Eu cred că la Dumnezeu ei sunt deja sfinți”, ne mai spune cuviosul părinte Andrei.

Aşa am descoperit noi această mănăstire și pe starețul ei. Şi tot aşa am aflat cum se poate trăi în curăţie în marginea lumii ispititoare şi cum rugăciunea salvează sufletul de la rătăcire. Şi dacă nu ne-ar fi luminat această cercetare de aici, probabil am fi plecat şi noi, la fel ca alţi pelerini, plângându-ne doar de prea multă linişte. Dar uneori, în liniştea mănăstirii ne amintim cu mai multă aplecare de noi înşine, cei rătăciţi în labirintul zilei, cei pierduţi în tumultul oraşelor, cei fără de zidire a inimii, întorcându-ne ca nişte fii rătăcitori spre inimile noastre, în care, seară de seară, cineva ne bate în geam ce­rându-ne: „Primeşte-Mă, căci Eu sunt. Salvatorul şi Vindecătorul Tău”.