Mănăstirea Cetăţuia, locul de nevoinţă al Cuviosului Ioanichie cel Nou

Pe Valea Dâmboviței, în satul Cetățeni, la o distanță de 22 km de ­municipiul Câmpulung, pe o stâncă înaltă, la 881 de metri altitudine, străjuiește văile muscelene Mănăstirea Cetăţuia - Negru Vodă, cea de-a treia biserică rupestră din județul Argeș (celelalte ­biserici rupestre sunt ­Corbii de Piatră şi ­Nămăieşti). Supranumită și Meteora României, Cetățuia transformă agitația omului modern în pacea isihaștilor din ­filele Patericului. 

Urcușul duhovnicesc din Postul Mare a început anul acesta pentru mine departe de oameni și mai aproape de cer, la Mănăstirea Cetățuia - ­Negru Vodă din Câmpulung Muscel. Poteca spre schit șerpuiește printre stâncile abrupte brăzdate de fagii proaspăt înmuguriți. Vuietul vântului și susurul pârâului te cheamă la o profundă con­templa­ție interioară. Din loc în loc ești întâmpinat de câte o cruce aşezată în amintirea Drumului Crucii parcurs de Mântuitorul ­înainte de Răstignire. Pe măsură ce urci, în unde răsună printre copaci sunetul grav al clopotului. E vremea Sfintei Liturghii. Brusc, în tot desișul răsună „Sfinte Dumnezeule” și îndată te pomeneşti la poarta mănăstirii. Umbra pădurii e absorbită de panorama superbă de pe pisc. Mănăstirea încununează stâncile și pare a ține în brațe toate satele care se văd în vale. Drumul istovitor, cele 12 cruci și mănăstirea care este ținta finală a pelerinului reprezintă o deosebită metaforă pentru ascensiunea omului prin viața aceasta, plină de încercări și nevoințe, cu puține momente de adevărat răgaz, la finalul căreia își va întâlni pacea și răsplata definitivă.

Cetățuia se distinge atât prin așezare, cât și prin istoria locului și însemnătatea ei religioasă. Locul a figurat printre străvechile temple dacice, transformate de-a lungul timpului într-un așeză­mânt creștin ce a adăpostit mari trăitori, printre care și Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel, la care însuși voievodul Mihai Viteazul venea să ceară sfat, conform tradiției locale. Vom parcurge împreună firul istoriei acestei vetre monahale, care de-a lungul secolelor s-a metamorfozat, de la un sanctuar dacic la un schit creștin în proximitatea secolului al XIII-lea, pentru ca în anul 1992 să devină mănăstire.

Biserica are hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Izvorul Tămăduirii”, iar mănăstirea îmbracă adevărurile istorice cu legendele și tradiția locală, fiind o adevărată vatră de spiritualitate creștină. De-a lungul timpului, aceasta a cunoscut perioade de înflorire și pustiire, însă, prin mila lui Dumnezeu, a renăscut mereu. Viețuirea monahilor de la Cetă­țuia este printre cele mai aspre, neavând sursă de apă, drum de acces cu mașina și nici posibilitatea de a crește animale sau a cultiva pământul, mănăstirea aflându-se pe stâncă. Cu toate acestea, puținii monahi de acolo trăiesc într-o pace tainică, în rugăciune neîncetată, căci sihaștrii care s-au nevoit aici au lăsat ca legământ așa: „Şi legământ va fi, de rânduiala se va ţine, nimic nu va lipsi!”.

Emil Apostol, fiu duhovnicesc al mănăstirii, care a cercetat ­izvoarele istorice căutând date despre aşezământ pentru lucrarea sa de licență, ne oferă detalii surprinzătoare cu privire la originile și vechimea acesteia.

„Documentele arată că în secolul IV înainte de Hristos, unde este acum bisericuța din piatră, se găsea un templu păgân al zeiței Bendis, din mitologia dacilor. În templu se aduceau ca jertfă miere, lapte, vin și pâine.

Se observă legătura dintre simbolistica dacică și cea creștină, iar peștera mănăstirii este dovadă pentru trecerea foarte fină dintre lumi și credințe: de la pâinile din ritualurile geto-dacice, aduse jertfă zeității de către marii preoți, la cele cinci prescuri folosite pentru Sfânta Euharistie, precum şi Agnețul şi vinul.” 

Sfântul Apostol Andrei şi creştinii din regiunea Muscelului

Legenda spune că prin acest loc a trecut chiar Sfântul Apostol Andrei, care, găsind un mare preot al dacilor, l-ar fi creștinat, acela devenind primul episcop al cetății, iar prin acel episcop s-a răspândit credința în acea zonă.

O altă legătură tainică între Sfântul Apostol Andrei și Cetățuia este marcată de asprimea postului. Sfântul Andrei fiind mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, a învățat de la acesta să postească aspru. La fel ca apostolul creştinător, călugării de la Cetățuia se nevoiesc și postesc sârguincios. „Pustnicii de pe Valea Chiliilor, din zona Cetățuii, căci și astăzi există pustnici acolo, au un mod mai aspru de a posti, la fel și viața monahală. Pustnicii creștini de la Cetățuia se asemănau în viețuire celor daci, numiți Kapnobatai (cei care merg deasupra norilor). Viețuitorii de la mănăstire sunt peste nori, deoarece atunci când norii coboară peste munte, mănăstirea rămâne deasupra lor, ca o punte între lumi, astfel că monahii văd și lumea de jos, dar și cerul cu strălucirea sa. Pustnicii creștini au învățat asprimea postului de la Sfântul Andrei și aceasta a fost continuată de toți cei care se nevoiesc acolo.”

Contrar credinței locale, cum că Sfântul Apostol Andrei a mers până în dreptul unui templu păgân, care se presupunea a fi la Nămăieștii de astăzi, unde ar fi spus „Nemo est” (Nu mai este), pentru că nu se mai vedeau așe­zări umane de acolo, izvoarele istorice arată că singurul templu păgân funcțional în timpul venirii Sfântului Andrei în zona Munteniei de astăzi era cel de la Cetă­țuia. Astfel, Întâiul Apostol chemat ne-a lăsat, conform tradiției, prima biserică a creștinătății românești.

Ctitorul mănăstirii, în forma în care aceasta a ajuns la noi, nu se cunoaște cu exactitate, însă istoricul Virgil N. Drăghiceanu ­afirma că ar fi vorba de voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, pentru că anume el apare în al treilea strat de frescă din naos. Tradiţia locală susţine că primul ctitor ar fi fost chiar Negru Vodă. Biserica din peşteră, atribuită lui Negru Vodă, a fost înființată în secolul al XIII-lea, odată cu cetatea Câmpulung Muscel, prima capitală a Ţării Româneşti. Astfel, aflăm că pe aceste meleaguri a existat o cetate de rezistență din vremea ocupației romane, ea fiind loc de refugiu și pentru Negru Vodă, de la această cetate derivând denumirea muntelui și a satelor din apropiere. Tot din tradiția locului aflăm că domnitorul a avut aici o peșteră de taină, mică și greu accesibilă, cunoscută până astăzi ca „Peștera lui Negru Vodă”.

În mănăstire se află două biserici: biserica veche, într-o peș­teră naturală, şi biserica nouă din lemn, în stil maramureşean. Biserica rupestră este împărţită clasic, în Sfântul Altar, naos şi pronaos. Prima atestare documentară a bisericii rupestre apare în 1574, din pictura originală a acestui schit distingându-se portretele princiare ale lui Nicolae Alexandru Basarab (1353-1364) și ale voievodului Radu Negru.

De-a lungul vremii, mari per­sonalități au amintit despre aceste locuri, iar printre acestea amintim pe savantul şi omul politic persan Fazel ol Lah od-Din (1247-1318), care scrie în Djamiot Tevarikh (suma istoriilor) despre luptele tătarilor de pe teritoriile româneşti (Valagh); Paul din Alep,
dar şi mulţi istorici, arheologi, oameni de cultură români, precum Nicolae Bălcescu, Al. Odobescu sau Nicolae Iorga, care au scris despre acest loc. Voievozii țării veneau să se închine la Cetățuia sau să caute adăpost în fața pericolelor, de la Nicolae Alexandru Voievod la Vladislav Vlaicu, Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul și Matei Basarab (la 1634), până la Brâncoveanu
Constantin - martirul -, care a poposit aici în 1690 și din a cărui poruncă s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stâncă. Stolnicul Constantin Cantacuzino, în 1675, dar și primul rege al României, Carol I, au venit de asemenea să se bucure de liniștea și învățătura monahilor.

Pe vremea când conducătorul statului era „unsul lui Dumnezeu”, acesta nu făcea nimic fără sfatul duhovnicului. Tradiția locală spune că Mihai Viteazul venea la Cetățuia pentru a cere sfatul duhovnicului și prietenului său, Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel. Conform tra­diției, cei doi se cunoș­teau foarte bine, fiind legaţi de o strânsă prietenie. Este cunoscută evlavia deosebită pe care domnitorul Mihai Viteazul o avea pentru Sfântul Nicolae, care l-a salvat din multe primejdii, încă de pe vremea când era ban al Craiovei și a fost condamnat la moarte de către domnitorul Alexandru cel Rău (1592-1593), pentru că îl considera pe acesta un competitor la tronul Munteniei. La îndemnul duhovnicului, în semn de recunoştinţă pentru această minune, după ce ajunge domnitor, Mihai ctitoreşte Mănăstirea „Mihai Vodă”.

La îndemnul Sfântului Cuvios Ioanichie, voievodul poartă moaș­tele Sfântului Nicolae în dreptul inimii în timpul bătăliei de la Călugăreni, din 23 august 1595. De asemenea, voievodul se retrăgea uneori la Cetățuia chiar și câte șase luni pentru reculegere.

În anul 1599, Măria Sa împreună cu soţia, Doamna Stanca, au dăruit Bisericii „Sfântul Gheorghe” moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, adică mâna dreaptă a sfântului. Acest odor îl primise de la Arhiepiscopul de Bari în semn de preţuire pentru lupta de apărare a creştinătăţii împotriva ofensivei otomane din vremea aceea. 

Cuviosul Ioanichie, odorul de mare preţ al aşezământului monahal 

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (pomenirea se face la 26 iulie), ale cărui sfinte moaște au fost descoperite în anul 1944, este pentru toţi creştinii un exemplu de smerenie și ne­voință, trăind într-o ascultare desă­vârșită. Născut din părinți evla­vioși, el s-a călugărit la Mănăstirea Cetățuia. După moartea voievodului Mihai Viteazul, acesta s-a retras într-o peșteră, lângă schit, unde s-a nevoit timp de 30 de ani. Cunoscându-și dinainte sfârșitul, sfântul și-a pregătit singur mormântul, scriind deasupra anul morții sale - 1638. Sfântul a arătat smerenie și ascultare chiar și după trecerea la Domnul deoarece, de la 1638 până la 1944, sfintele sale moaște au rămas ascunse în peștera unde a murit, fiind descoperite prin lucrarea lui Dumnezeu de egumenul Schitului Cetățuia, Pimen Bărbieru, dimpreună cu monahul ­Isidor. Acestea erau învelite complet în pânză de păianjen. Odată cu venirea la putere a regimului comunist, sfintele moaște ale părintelui Ioanichie puteau fi în pericol, așa că părintele Pimen, pentru a le salva, le-a îngropat într-un loc ascuns. Mănăstirea a fost apoi pustiită de către noul regim, rămânând doar câţiva pustnici ascunși în munţi. Viața monahală a fost reluată la începutul anilor ‘90, odată cu venirea părintelui Modest Ghinea, cel care este stareț acum. Acesta aflase de existența moaștelor din Patericul românesc redactat de părintele Ioanichie Bălan și a încercat să afle unde sunt. Părintele Pimen avea o soră, monahia Doroteea de la Pasărea, căreia i-a încredințat taina locului unde erau ascunse moaștele, în spe­ranța că vor veni vremuri mai bune. Maica Doroteea a trăit 101 ani, iar părintele Modest, știind legătura ce existase între părintele Pimen și ea, a mers la ea și a aflat că sfintele moaște erau îngropate alături de alte două racle, lângă peretele exterior al mănăstirii, unde era cimitirul. În acest chip au fost descoperite din nou moaștele Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel. S-a hotărât ca zi de pomenire a acestui cuvios data de 26 iulie deoarece anume în această zi au fost descoperite a doua oară ­cinstitele sale moaște, cât și icoana sa, ­pictată pe o piatră de râu, ascunsă în beciul clopot­niței. Din 2013, racla cu cinstitele moaşte ale Sfântului Cuvios Ioanichie a fost mutată la Mănăstirea Negru Vodă din oraşul Câmpulung, pentru ca mai mulţi pelerini să aibă acces la acestea, în vechea mănăstire rămânând numai o părticică, drept amintire a primei case a cuviosului.

În mănăstire nu există sursă de apă, însă de la Izvorul Tămăduirii până la Adormirea Maicii Domnului are loc o minune. Din biserica de piatră se formează un mic izvor cu apă tămăduitoare. Legenda locului ne dezvăluie faptul că aici s-au rugat Negru Vodă împreună cu soția sa, iar ca semn divin că au fost ascultați, stânca s-a topit chiar sub genunchii lor. Emil Apostol ne vorbeşte despre veridicitatea puterii miraculoase a apei și prin prisma unei mărturii a unei femei. „O mamă care avea un copil mut și care nu putea să meargă, a auzit de binefacerile de la Cetățuia și de izvorul din biserica rupestră, a făcut în așa fel încât să-l ducă pe acesta la izvor. După ce a gustat din apă și au plecat spre casă, pe poteca de la mănăstire, copilul i-a spus femeii: «Mamă, lasă-mă jos, că vreau să merg!» Astfel credința în Dumnezeu și evlavia la Maica Domnului, prin acea apă, au făcut pe copil să vorbească și să meargă”. Din această apă au gustat toți marii voievozi, iar Constantin Brâncoveanu, care a ajutat și la pictură, venea adesea aici să guste din apa ­binecuvântată. Unii pelerini vin pentru prima dată la Cetățuia, iar alții consideră mănăstirea ca fiind casa lor, totuşi toți cei care pornesc în urcușul duhovnicesc spre mănăstirea de deasupra ­norilor mărturisesc despre sfințenia locului dobândită de-a lungul miilor de ani de rugăciune neîncetată.