Mănăstirea Cotmeana, biruitoare în veac

Mănăstirea Cotmeana, din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, probează, dacă mai este nevoie, că peste toate încercările veacurilor moaştele martirilor aşezate în piciorul sfintei mese a altarului rodesc credinţă neînvinsă, veşnicie şi lumină. Altfel cum poate fi înţeleasă minunea că, după mai bine de o jumătate de secol de pustiire, Cotmeana s-a ridicat din cenuşa uitării viguroasă, vie şi biruitoare, „arătându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de cel ce ştie şi cele din întunerec să iasă la lumină“, cum grăieşte Stolnicul Constantin Cantacuzino în „Istoria Ţării Româneşti dintru început“?

Am trecut pragul Mănăstirii Cotmeana din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, într-un început de vară cu miros de tei şi albăstrele, „gătiţi“ sufleteşte să ne cufundăm şi să gustăm din taină aici, poate în cel mai potrivit loc în care se poate pregusta direct din miezul ei. La Cotmeana totul respiră şi îmbie la acest ospăţ al sufletului, căci, deşi tac, zidurile, sfinţii din frescă, verdele teiului secular, smerenia monahilor, aerul, pădurea şi pasul omului care îi încearcă liniştea rodesc rugăciune. O adâncă pogorâre în sine, acolo unde se zămisleşte zborul, înălţarea.

Istorie, pulbere şi înviere din nou

Documentar, Mircea cel Bătrân este cel care atestă în scris existenţa mănăstirii, într-un hrisov pe care şi-a pus semnătura şi pecetea la 20 mai 1388, pomenindu-i ctitorirea deodată cu ridicarea Mănăstirii Cozia. Cotmeana este însă mult mai veche, poate cea mai veche mănăstire din Ţara Românească, mulţi cercetători considerând-o ctitoria lui Vladislav Vlaicu. Elementele arhitectonice specifice o plasează undeva spre sfârşitul secolului al XIII-lea, pe la 1292, numele venindu-i de la hoardele cumane care s-au prăvălit peste aceste locuri. Într-o primă formă însă, spun unii cercetători, ea ar fi fost construită de Radu I. Voievod, înainte de 1385, devenind în timp un monument de sinteză reprezentativ pentru asimilarea şi dezvoltarea arhitecturii munteneşti din secolul al XIV-lea, cu clopote turnate înainte de 1386. Sfântul Constantin Brâncoveanu a restaurat-o în 1711, apoi, în 1777, ieromonahii Ilarion şi Sofronie de la Cozia au reparat-o, pentru ca în 1857 să fie din nou consolidată. Domnia lui Cuza a însemnat secularizarea mănăstirii, iar sfântul lăcaş a devenit biserică de parohie, căzând mai bine de o jumătate de secol într-un nemeritat colţ de umbră. La 25 august 1990, mănăstirea a fost redeschisă, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, slujind aici, la 29 august, de „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“, prima slujbă, încredinţând stăreţia sfântului aşezământ ieromonahului Ioasaf Boiciuc, pentru prima dată după mai bine de un veac.

Icoana Maicii Domnului şi minunile ei

Am călcat în cele două biserici, cea veche, cu hramurile „Buna Vestire“ şi „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“, şi cea nouă, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“, atinşi de taină, gustând din taină, cu taină în inimă. Mirosul tămâiei încrustat adânc în varul pereţilor, chipurile şi veşmintele sfinţilor, zdrenţuite de mucegaiuri în biserica veche, aureolele lor strălucitoare şi fresca exterioară a bisericii noi adâncesc şi mai mult bucuria reculegerii, rugăciunea, dorul de cer, de lumină, speranţa în înviere.

„Mulţumim pentru tot lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, în mod special, pentru că este locul închinat ei de la Mircea cel Bătrân până acum. Ne bucurăm şi ne închinăm icoanei ei, făcătoare de minuni, pe care, din auzite, din istorioare locale, am reuşit să o descoperim în bolta teiului secular din curte. Am coborât-o de acolo şi am pus-o la loc de cinste în biserică. Nu avem cuvinte să-i mulţumim Maicii Domnului cât ne-a ocrotit, cât m-a ajutat şi mi-a dat putere să rabd şi să fac faţă tuturor încer-cărilor. Oricât de cotropit de probleme aş fi, aici niciodată nu mă simt obosit şi singur. Maica Domnului emană în puterea ei de stăpână şi de mamă a Domnului Iisus Hristos energii extraordinar de puternice, care mă întăresc. Creştinii care ne trec pragul simt şi ei acelaşi lucru. Rugăciunea este sporul duhovnicesc, lucrare divină care te ajută să te menţii în cele monahiceşti, în cele dumnezeieşti, în cele mai presus de noi, pe care nu le putem pricepe. De două ori am fost ispitit să plec definitiv de aici. Am zis că mă întorc la casa mea părintească din Maramureş. Atunci eram şi parohul satului. Dar i-a adus Dumnezeu şi pe epitrop, şi pe directorul şcolii generale, şi pe primarul comunei şi pe alte alte persoane. Le-am spus că sunt hotărât să plec. După o discuţie de vreo oră şi jumătate au reuşit să mă convingă şi m-am întors înapoi. După vreo lună, am zis că-mi iau bocceluţa şi plec, dar prin pădure, să nu mă întâlnesc cu cineva. Urcând dealul de deasupra gospodăriei, m-am împiedicat… în nimic! Am căzut în genunchi, am văzut stele galbene şi… chipul Maicii Domnului! M-am speriat, crezând că este vreo nălucire, vreo ispită. M-am rugat foarte mult, am bătut mătănii, şi ce credeţi că mi-a ieşit din gură? «Măicuţa Domnului, aici voi muri şi aici voi fi înmormântat. Nu o să mai plec din Cotmeana niciodată!». Maica Domnului nu mi-a dat voie să plec. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu vieţuitorii mănăstirii“, ne-a mărturisit părintele protosinghel Ioasaf Boiciuc, stareţul mănăstirii.

Cu lumină în inimă şi cu ajutor sufletesc de la Maica Domnului am părăsit Cotmeana, căci se făcuse şi pentru noi luminare şi „cele din întunerec“ se arătaseră nouă, în chip nou, bucurie şi veşnicie…