Marcu 12, 13–17

Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 03 Feb 2020

„În vremea aceea căpeteniile preoților și cărturarii au trimis la Iisus pe unii dintre farisei și din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învățătorule, știm că spui adevărul și nu-Ți pasă de nimeni, fiindcă nu cauți la fața oamenilor, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând fățărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiți? Aduceți-Mi un dinar ca să-l văd. Și I-au adus. Și i-a întrebat Iisus: Ale cui sunt chipul acesta și inscripția de pe el? Iar ei I-au zis: Ale cezarului. Atunci Iisus le-a zis: Dați cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Iar ei se mirau de El.”

Discernământul - Calea lui Dumnezeu

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, A doua convorbire cu părintele Moise, Cap. V, 1-5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 330-331

„(...) Amintiți-vă ceea ce s-a petrecut sub ochii voştri, cum Hero numai cu câteva zile înainte, prin uneltirea diavolului, s-a prăbuşit în prăpastie, după ce a locuit cinci­zeci de ani în acest pustiu, respectând cu o rigoare unică şi din toată inima regulile ascetismului şi singurătatea pustiului mai presus de toți ceilalți care zăbovesc aici. Aşadar, cum şi în ce chip acesta, după osteneli atât de mari fiind înşelat de diavolul, a căzut atât de greu, străpungând de durere şi jale pe toți cei din acest deşert? Oare nu fiindcă, posedând mai puțin decât alții virtutea dreptei judecăți, a găsit cu cale mai degrabă să se conducă după propria sa socoteală decât să se supună sfaturilor fra­ților şi hotărârilor celor mai mari? Într-adevăr, a păzit întotdeauna toate îndatoririle postului şi a respectat în aşa măsură retragerea în singurătate şi în chilia sa, încât nici măcar în sfânta zi de Paşti n-a mers să ia masa împre­ună cu ceilalți frați. În această sărbătoare anuală, când toți frații veneau în biserică, numai el nu lua parte la adunarea lor, ca nu cumva, servind o legumă cât de mică, să pară că şi-a călcat în vreun fel regimul său de înfrânare. Înşelat de această exagerare, el a luat pe îngerul Satanei drept înger al luminii şi, supunându-se cu cea mai mare venerație învățăturilor acestuia, s-a aruncat într-un puț, a cărui adâncime n-a putut-o măsura cu ochii, fără să se îndoiască de asigurarea îngerului celui rău că, față de virtuțile şi ostenelile sale, nu i se va întâmpla nimic rău. Ca să-şi dovedească încrederea în acesta, punându-şi la încercare propria sa existență, înşelat de întunericul nopții, s-a aruncat în puț, cum am spus, socotind că-şi va proba meritul virtuții sale după ce va ieşi nevătămat. Dar scos cu mare trudă de către frați aproape mort, deşi a treia zi a decedat, a rămas, ceea ce este mai rău, atât de prins în mrejele amăgirii, încât nici pe pragul morții n-a putut fi convins că a fost înşelat de viclenia demonilor.”