Marcu 12, 18–27
„În vremea aceea au venit la Iisus saducheii, care zic că nu este înviere, și-L întrebau zicând: Învățătorule, Moise ne-a lăsat scris că, de va muri fratele cuiva și va rămâne femeia fără copii, să ia fratele său pe femeia lui și să ridice urmaș fratelui. Și erau șapte frați. Și cel dintâi și-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsat urmaș. Și a luat-o pe ea al doilea, și a murit nelăsând urmaș. Tot așa al treilea. Și au luat-o toți șapte și n-au lăsat urmaș. În urma tuturor a murit și femeia. La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci toți șapte au avut-o de nevastă. Și le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci, după ce vor învia din morți, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morți, că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii. Deci voi sunteți în mare rătăcire.”
Taina învierii trupurilor
Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre înviere, Discursul lui Metodiu, XLIII, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, p. 152
„Istoria cu trupul este asemenea istoriei unei statui. Se întâmplă că după ce un meşter iscusit face o statuie foarte frumoasă, cu părțile simetrice, din aur sau din alt material, s-o retopească. Aceasta, pentru că, văzând-o un om rău, ros de invidie, care n-a suportat strălucirea ei, s-o vatăme şi să culeagă rodul zadarnic al invidiei. Dar meşterul, prea înțelepte Aglaofon, vrând ca lucrul făcut cu atâta grijă şi trudă să nu rămână pentru totdeauna mutilat şi fără valoare, purcede iarăşi la topire şi face statuia precum era mai înainte. Pentru că, dacă n-o retopeşte pentru a o reface, ci o lasă să rămână aşa vătămată sau se mulțumeşte doar s-o restaureze, în mod firesc statuia nu va mai fi aceeaşi, ci va fi schimbată. Vrând, deci, ca lucrarea lui să fie frumoasă şi fără defecte, el o sfarmă şi o retopeşte pentru ca să fie îndepărtate prin retopire toate stricăciunile şi ocara făcută de el, din invidie. În felul acesta statuia îşi recapătă forma desăvârşită de la început. (Trebuie, însă, subliniat faptul că pe când meşterul nu topeşte statuia făcută pentru a o da pieirii, ci pentru a o readuce în starea cea dintâi, faptele rele şi necugetate duc trupul la pieire; acestea topesc, dar nu şi readuc în starea cea dintâi.) Acest lucru mi se pare că a făcut şi Dumnezeu cu noi. Văzând El pe om, superba Sa creatură, vătămată din cauza invidiei şi a uneltirilor viclene, El, iubitorul de oameni, n-a răbdat ca acesta să fie dat pieirii, să fie condamnat în veac, să fie nemuritoare vina lui, ci l-a descompus iarăşi în materie, pentru ca în momentul replăsmuirii să fie ars şi să dispară toate necurățiile din el. Pentru că ceea ce acolo este retopirea statuii, aici este moartea şi descompunerea trupului. Ceea ce acolo este replăsmuirea şi înfrumusețarea materiei, aici este învierea.”