„Marele Pedagog are planul Lui cu fiecare dintre noi“

Absolventă de Teologie şi Filologie, poetă şi eseistă, o fire sensibilă, înzestrată cu multă blândeţe şi răbdare, Nicoleta Enculescu trece printr-un moment delicat al existenţei sale. De mai bine de un deceniu se roagă pentru vindecare. O căzătură aparent banală i-a distrus piciorul stâng şi a făcut-o, la cei 40 de ani, dependentă de ajutorul mamei sale. Apropiaţii, foştii colegi şi profesori îi cunosc durerea şi o ajută cum pot, însă Nicoleta are nevoie de mai mulţi prieteni pentru a-şi recăpăta demnitatea umană. 

 

Nicoleta Enculescu locuieşte pe strada Călugăreni din Bucureşti împreună cu mama sa, Elena. Căsuţa modestă, moştenire de familie, păstrează un aer trist, poate şi din cauza ultimelor evenimente în care au fost implicaţi membrii săi. Anul trecut, în luna ianuarie, capul familiei şi sprijinul cel mai mare al acesteia, domnul Vasile, a murit. 

 

De 15 ani, Nicoleta luptă să devină un om sănătos. Iar doamna Elena, care în tot acest timp a fost şi este trup şi suflet pentru fiica sa, s-a neglijat, deşi suferă, la rândul său, de diverse afecţiuni. 

 

Dincolo de rugămintea pe care v-o adresăm dumneavoastră, cititorilor noştri, de a o sprijini în aceste momente grele pe Nicoleta Enculescu, experienţa ei de viaţă merită atenţie, deoarece este o sursă de nădejde, credinţă, dragoste faţă de Dumnezeu şi curaj pentru noi toţi, dar mai ales pentru semenii aflaţi în necaz.

Norul tristeţii s-a abătut asupra familiei Enculescu într-o zi de aprilie, în anul 1998, chiar de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Pe atunci, Nicoleta era studentă la prima facultate şi lucra ca dactilografă la Spitalul Militar Central. După o dimineaţă aglomerată, marcată de o vizită la medic şi de emoţii, din cauza unui examen pe care îl avea de susţinut după-amiază, finalul zilei a surprins-o pe tânără cu rezervele de energie aproape epuizate. Două trepte o mai despărţeau de uşa de acces în instituţie, la plecarea spre casă, când inevitabilul s-a produs: a căzut şi de atunci nu-şi mai simte piciorul stâng.

 

La spital, i s-a pus o atelă gipsată, din cauza entorsei suferite la gleznă, şi după două săptămâni de la scoaterea atelei, medicii au constatat tasarea de vertebre şi prinderea nervului sciatic între acestea şi, de aici, imposibilitatea de reacţie şi mobilitate a piciorului. Şocul a fost puternic. Din fiinţa activă, energică dinainte, Nicoleta a devenit într-o clipită neputincioasă, dependentă de mama. Una după alta, zilele au trecut şi nu au ţinut cont de stările fizice şi emoţionale dureroase ale Nicoletei – de la răzvrătire şi negare până la cele de acceptare a situaţiei, într-un final. Însufleţită de cuvintele şi de sprijinul real al părintelui duhovnic, de familie, prieteni şi colegi, tânăra a trecut de la căruciorul cu rotile la cadru, iar acum se deplasează cu mare greutate, sprijinindu-se în baston. Puternică şi ambiţioasă, la un an de la accident, s-a bucurat alături de colegii de la Facultatea de Filologie, specializarea română-franceză, de festivitatea de absolvire. Până în prezent, Nicoleta a suferit două operaţii la picior şi o intervenţie chirurgicală pentru hernie de disc. 

 

„Patru şuruburi şi două scoabe îmi fixează glezna. Îmi produc o durere puternică, mai ales când se schimbă vremea. Peste un an, medicii o să-mi scoată două şuruburi. Vor rămâne pentru totdeauna implantate în picior două scoabe şi celelalte două şuruburi. Sper să mă vindec, chiar dacă glezna va rămâne blocată. Nu contează, măcar să folosesc bastonul, dar să mă pot deplasa“, mă lămureşte Nicoleta pe un ton calm.

Lunar, tratamentul medicamentos al fiicei şi al mamei se ridică la suma de 700 de lei, fără a mai pune în calcul infiltraţiile pe care, anual, Nicoleta trebuie să le facă în piciorul drept (suferind din cauza greutăţii corpului pe care trebuie să o suporte de unul singur) şi care costă 800 de lei. Din păcate, nevoile sunt multe, iar puterea financiară a celor două este modestă. Este şi motivul pentru care, chiar şi acum, în toiul verii, Nicoleta poartă zilnic o pereche de ghete, făcută la comandă, deoarece nu a avut de unde plăti 600 de lei pentru o pereche de pantofi, cu toc de 2 cm şi jumătate, special croiţi pentru afecţiunea de care suferă. 

 

Veniturile familiei constau în pensia mamei, care a lucrat o viaţă ca asistentă medicală la Spitalul Militar Central, şi pensia de 396 de lei a Nicoletei, din care Casa de Pensii îi opreşte 100 de lei, ca urmare a celor cinci ani de zile lucraţi în învăţământ, ca suplinitor, la catedra de limba şi literatura română, fapt înfierat de reprezentanţii instituţiei sus-amintite, deoarece activitatea desfăşurată de Nicoleta este incompatibilă stării sale de sănătate, parafată cu gradul II de invaliditate. „M-am trezit cu citaţie de la Casa de pensii şi cu o datorie imensă, de 177.770.000 lei. Juriştii instituţiilor de învăţământ în care am lucrat, contabilii, în fine, cei care cunosc legea, nu mi-au atras atenţia, iar eu nu am ştiut nimic. Ştiam doar că trebuie să merg la serviciu, deoarece pensia era foarte mică, ne descurcam foarte greu, apoi colectivul şi activitatea zilnică îmi făceau foarte bine“, îşi spune Nicoleta amarul. 

În ciuda necazurilor prin care au trecut, cele două femei nu s-au lăsat de credinţă, de biserică, chiar dacă fiecare deplasare a Nicoletei la sfântul lăcaş necesită o cheltuială în plus, având în vedere costul ridicat al unei curse cu taxiul. Casa e plină de icoane, şi mai cu seamă camera Nicoletei păstrează în bune condiţii chipurile dragi ale sfinţilor, cărora numai ea ştie de câte ori li s-a rugat. Cu emoţie, mărturiseşte: „M-am transformat mult. Eram un alt om înainte de accident. Acum, simt că sunt mai aproape de profunzimea vieţii. Dacă nu era părintele meu duhovnic, Petru-Dan Popa, de la Biserica «Foişor», m-aş fi pierdut. Nu ştiu unde aş fi ajuns. Pe cei aflaţi în suferinţă i-aş încuraja să-şi găsească un preot duhovnic, pentru că el oferă vindecare prin însăşi prezenţa sa; îi călăuzeşte şi îi modelează pe fiii săi duhovniceşti nu atât prin cuvinte stăruitoare, cât prin exemplul viu şi deosebit pe care îl oferă. Credinţa în Dumnezeu îmi dă o forţă uimitoare, numai gândul că Iisus a murit să ne împace cu Dumnezeu… E foarte important să nu renunţi la ortodoxie, să te rogi cât de mult poţi. Marele Pedagog are planul Lui cu fiecare dintre noi, trebuie să fim tari în credinţă, să nu rătăcim pe cale.“ Un loc aparte în albumul cu portretele familiei de sfinţi al Nicoletei îl ocupă Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistriţa Vâlcii. Cu ajutorul rugăciunilor sfântului, Nicoleta este încrezătoare în vindecarea sa, până atunci „îmi doresc să depăşesc criza aceasta financiară. Când mă voi face şi eu mai bine, să merg la serviciu, o să ajut şi eu pe altcineva. Îmi doresc să iau examenul de titularizare care se apropie, nu atât pentru partea materială, cât mai ales pentru o fostă colegă de la Facultatea de Teologie, care trebuie să nască în curând. Sunt o familie foarte modestă şi mi-aş dori să le botez copilul“.

Cei care doresc să intre în dialog cu Nicoleta şi să o ajute, au la dispoziţie numărul de telefon: 0747 275 812.