Marginalii la o enciclopedie a presei româneşti

Publicarea unei enciclopedii, din orice domeniu al cunoaşterii, este întotdeauna un eveniment editorial, din mai multe puncte de vedere. Specialiştii şi cercetătorii în materie pot găsi adunate într-un singur volum sinteze ale temelor de referinţă, marele public are acces, în măsura familiarizării cu domeniul respectiv, către subiecte concentrate şi deschideri bibliografice. Şi, deloc neglijabil, este faptul că, în ultima vreme, enciclopediile sunt instrumente de lucru preferate de jurnalişti, care, prin natura profesiei lor, trăiesc sub presiunea timpului şi nu au, de cele mai multe ori, răgazul necesar pentru documentare.

 

Cu aceste gânduri am căutat volumul „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică“, publicat în toamna anului trecut de Editura Polirom, sub coordonarea profesorului Marian Petcu, personalitate recunoscută în mediile academice din învăţământul nostru jurnalistic. O carte monumentală, cu 1.414 pagini, majoritatea acestora fiind dedicate istoriei jurnalismului din România în date (paginile 13-1.067). Preambulul cărţii conţine lista contributorilor, lista abrevierilor şi un scurt „Cuvânt înainte“ în care se explică originea şi evoluţia proiectului. În partea finală, cititorul are acces la o bibliografie selectivă, un index de publicaţii şi de instituţii media, un index de nume şi un index de localităţi.

 

Aşadar, o lucrare rezultată prin munca în echipă a 120 de specialişti (bibliotecari, profesori, istorici, arhivişti, jurnalişti), timp de patru ani (2008-2012), la care s-au adăugat contribuţiile unor studenţi, masteranzi şi doctoranzi de la universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Sibiu. Enciclopedia cuprinde peste 18.000 de publicaţii periodice, radiouri, televiziuni, agenţii de presă şi 33.500 de nume de jurnalişti şi publicişti.

 

Înarmat cu răbdare şi curiozitate intelectuală, cititorul poate depăşi sentimentul de ariditate statistică la parcurgerea celor peste 1.000 de pagini înţesate cu înşiruiri de date scrise mărunt şi găseşte lucruri interesante despre creşterea şi descreşterea instituţiilor media de la noi. Dacă anii 1731-1831 sunt comasaţi în patru pagini, anii de după 1877 au alocate câte patru pagini, perioada interbelică, 12-14 pagini pentru fiecare an. Anul 1990 este semnificativ pentru explozia libertăţii de comunicare în spaţiul românesc (cu 31 de pagini în enciclopedie: de la 879 la 910).

 

Pentru slujitorii Bisericii este îmbucurător faptul că enciclopedia cronologică se deschide cu „Calendarul dintâi“, tipărit în 1731 de dascălul Petcu Şoanul la Biserica „Sf. Nicolae“ din Şcheii Braşovului (p. 13). Precizăm aceasta întrucât unii istorici fixează începuturile presei româneşti la 1790, prin ziarul „Courrier de Jassy“.

 

Organizarea strict cronologică a datelor are avantajul marcării începuturilor, însă nu oferă, de cele mai multe ori, indicii clare asupra evoluţiilor ulterioare şi a impactului publicaţiilor sau canalelor audiovizuale în viaţa societăţii. Spre exemplu, în acest volum monumental ca dimensiuni se alocă „Telegrafului Român“, cea mai veche publicaţie din presa românească cu apariţie neîntreruptă până astăzi, doar două rânduri, la pagina 40: „Sibiu: apare Telegraful Român. Redactor responsabil: Aaron Florian. Cea mai longevivă publicaţie românească“. Enorm de puţin pentru gazeta şaguniană, care a împlinit anul acesta 160 de ani şi care poate fi considerată punct de referinţă nu doar pentru presa bisericească, ci, totodată, pentru istoria jurnalismului din România. S-ar fi cuvenit chiar şi o reproducere a foii de titlu a primului număr al „Telegrafului Român“, din 3 ianuarie 1853, pentru ilustrarea copertei volumului, alături de alte publicaţii reprezentative.

 

Datele au fost preluate direct de la contributori, fără o lectură corelată a acestora. De aceea, nu s-a făcut o repartizare echilibrată a spaţiului alocat diferitelor titluri. Astfel, s-a acordat un spaţiu generos unor publicaţii efemere, iar în cazul altora s-a făcut o tratare „telegrafică“, ca şi în privinţa personalităţilor care apar în volum.

 

În anumite locuri, după semnalarea debutului cronologic al unei publicaţii se adaugă o fişă privind evoluţia ulterioară. La o rapidă verificare a titlurilor de publicaţii bisericeşti, se constată numeroase confuzii şi inadvertenţe. Astfel, la anul 1874 (pagina 87), citim:  Octombrie, 1, Bucureşti: apare Biserica Ortodoxă Română, revistă culturală religioasă, lunară. Sub conducerea unui comitet alcătuit din prelaţii: arhimandrit Ghenadie (preşedinte), Silvestru Bălănescu Piteşteanu, Inocenţiu Ploeşteanu, Gherasim Piteşteanu, Calistrat Bârlădeanu, Teofil Ploieşteanu şi profesorii universitari I. Mihălcescu, I. Cornoiu, Gh. Erbiceanu, P. Gârboviceanu, M. Popescu, B. Managîru, G. Boroianu. Cititorul neavizat rămâne cu impresia că persoanele din comitetul redacţional au lucrat în aceeaşi echipă editorială. În realitate, doar primii trei au fost la început, ceilalţi urmând în alte generaţii. Nu se putea altfel pentru că profesorul I. Mihălcescu, viitorul mitropolit al Moldovei, se născuse doar cu un an înainte, în 1873... Nu ştiu de ce nu s-a urmat modelul folosit de Georgeta şi Nicolin Răduică în Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1995, unde fişele publicaţiilor sunt admirabil sintetizate.

 

Contribuţiile diferiţilor colaboratori sunt inegale ca întindere şi acribie. Am remarcat la modul pozitiv pe colaboratorii din Buzău sau din Timişoara care au tratat cu seriozitate temele asumate, chiar dacă eforturile lor nu au fost remunerate. La polul opus, cele mai superficiale articole sunt cele semnate cu indicativele C sau CUSB, adică colaboratori studenţi. Chiar acestora li s-au încredinţat majoritatea instituţiilor media bisericeşti, deşi se putea face apel la facultăţile de teologie sau la centrele eparhiale din ţară, care ar fi putut furniza informaţii verificate, de la sursă. „Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti“, publicată de Editura Basilica în 2009 ar fi fost, de asemenea, un instrument de lucru folositor şi putea fi înscrisă în bibliografia selectivă de la paginile 1.067-1.070. În ultimă instanţă, o simplă accesare a site-urilor unităţilor bisericeşti ar fi scos din ambiguitate o mulţime de articole şi ar fi adăugat unele noi.

 

Chiar în aceste condiţii, se poate constata că publicaţiile religioase, şi în special cele editate de unităţile bisericeşti, au o pondere importantă în peisajul jurnalistic românesc. Cu toate că, verificând citarea în volum a instituţiilor media actuale ale Patriarhiei Române, am constatat că unele lipsesc cu desăvârşire (Agenţia de ştiri BASILICA, publicaţia pentru copii „Chemarea credinţei“, revista de dialog teologic „Ortodoxia“), iar altele sunt catalogate cu un ridicat grad de inexactitate. Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, instituţie media unicat în toată lumea ortodoxă, nu apare la 27 octombrie 2007, data înfiinţării, nici în indexul de instituţii media, ci doar în conţinutul articolelor despre Ziarul Lumina şi Lumina de Duminică. Despre TRINITAS TV se scrie doar că a primit licenţă de emisie prin satelit, dar nu se menţionează momentul intrării propriu-zise în funcţiune (p. 1.052). Radio TRINITAS are o fişă descriptivă expirată la p. 964, scuzabilă doar prin dezvoltările rapide din ultimii ani.

 

Nutrim speranţa că, la o ediţie viitoare, Enciclopedia cronologică va fi actualizată şi vor fi operate îndreptările ce se impun. Sugerăm autorilor să realizeze o formă electronică a volumului, accesibilă cât mai multor posibili contributori, astfel încât să se lucreze interactiv la o versiune îmbunătăţită, necesară pentru istoria generală a presei din România, deosebit de utilă jurnaliştilor de azi şi cercetătorilor de mâine.