Ispita îndreptățirii de sine

Trăim într-o vreme a ierar­hiilor de tot felul, poate de aici și ispita de a clasifica lecturile după impactul pe care l-au adus în propriile căutări exis­tențiale, iar, din acest punct de vedere, cartea părintelui Constantin Coman - „Împărțirea lumii în drepți și păcătoși sau despre ispita îndrep­tățirii de sine” - este în topul lecturilor mele de anul trecut.

Părintele, ajuns la vârsta sintezelor, ne propune spre lectură această carte, rod al unor fră­mântări îndelungate, concretizate în con­ferințe sau luări de poziție cu diferite ocazii, ce se îmbină armonios în jurul unei teme de mare profunzime și actualitate: cea a felului în care Biserica predă lumii de azi lecția pocăinței și nu cea a îndrep­tățirii de sine, având drept sursă modelul Mântuitorului și felul în care ia chip în sfinții pe care îi cinstim.

Pentru cei familiarizați cu „duhul” părintelui nu e nimic sur­prin­zător. Fie că i-am lecturat cărțile, fie că i-am audiat confe­rin­țele, fie că ne-am bucurat de convor­biri private, am fost mereu oaspeți ai unei gândiri în duhul Părinților din Pateric (nu întâmplător s-a ostenit cu traducerea „Patericului Mare”), ai unei viziuni filocalice asupra lumii ce nu s-a mulțumit niciodată cu „adevărul cuvintelor”, ci a mers spre „adevărul lucrurilor”, înțelegând prin „lucruri” realitatea însăși, după o cunoscută expresie a Sfântului Grigorie Teologul: „Ade­vărul nu este în cuvinte, ci în lucruri”, ce amintea că Dumne­zeu nu a învățat pe om prin scrieri, ci prin lucruri încă din grădina Raiului.

Cine a reușit să parcurgă „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității” sau dialogurile părintelui Constantin cu Remus Rădulescu, „Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor”, înțelege că are în față un teolog profund ancorat în problemele de receptare a vieții bisericești în societatea românească și a modului în care creștinul de azi își poate găsi locul într-o lume secularizată.

Arhimandritul Zaharia Zaharou definea creștinul drept „cel care se înfățișează întotdeauna înaintea lui Hristos, care trăiește și se mișcă în sfânta Lui prezență, care Îi poartă numele și devine una cu Începătorul credinței sale. Iar Duhul Sfânt este Cel care dă mărturie în inima omului despre autenticitatea vieții creștine”.

În jurul acestei căutări se află și recenta carte a părintelui Constantin, ce invită la introspecție duhovni­cească prin exercițiul pocăinței spre dobândirea cugetului lui Hristos, e strădania omului de a deveni nemuritor și părtaș Împărăției ceru­rilor. Pentru a ajunge la această con­știință, pă­rintele ne atrage atenția că e necesar să reevaluăm distincția dintre drept și păcătos, ca și consecință directă a ispitei îndrep­tățirii de sine, ce cuprinde întreaga existență umană.

Cred că ar trebui insistat mai mult pe această distincție, de fapt pe sancționarea atitudinii greșite a omului față de păcat și de fapta bună, din perspectiva felului în care se poziționează Mântuitorul față de aceste două categorii umane. Mântuitorul nu este preocupat de păcatul în sine, ci de atitudinea față de păcat, ce împarte lumea în cele două categorii. Un exemplu edificator ar putea fi aici pilda femeii adultere.

Părintele ne atrage atenția că evaluarea Domnului este cu totul răsturnată față de așteptările noastre: „Domnul Hristos evaluează pozitiv pe păcătoși și negativ pe cei drepți”, pentru că „Drepții din Sfintele Evanghelii reprezintă categoria umană ce se complace în ispita suficienței de sine, închizându-se în cercul strâmt al lumii acesteia și «înlocuindu-L» pe Dumnezeu cu insti­tuțiile sacre”, iar „păcătoșii sunt feriți de amăgirea suficienței de sine, asociată ispitei îndreptățirii de sine, și reclamă continuu nevoia izbăvirii din rău, suferință și moarte și arată real interes față de Domnul”. E una din dramele Bisericii dintotdeauna, care a generat altele pe care nu suntem atât de onești să le vedem, tocmai din îndreptățirea de sine pe care o cultivăm în numele unui bine autosuficient și confortabil.

Lucrarea părintelui este și un exercițiu de descoperire a omului lăuntric, pentru cel care este dispus să metabolizeze chemarea de la începutul cărții: „A se citi cu gândul la sine, nu la ceilalți”, dar, în același timp, este un exerciţiu obligatoriu pentru preoți, pentru că discursul teologic, pentru mulți, nu are acoperire din experiența personală, ci este un construct speculativ - scolastic. Păcatul ipocriziei, adică al ascunderii sinelui adevărat și păcătos în spatele cuvintelor și al manifes­tărilor exterioare, este de când lumea și vine la pachet cu mândria, viclenia, minciuna și impostura, păcate ce au devenit azi moduri de a fi, mani­festări ale eului comunitar chiar și acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin - în biserică.

Mântuitorul condamnă cu obsti­nație fariseismul sau fățărnicia, iar părintele atrage atenția asupra modu­lui în care creștinul de azi se manifestă prin îndreptățirea de sine în numele credinței, afișând un sentiment de superioritate față de cei pe care îi consideră păcătoși sau cei de altă credință, după modelul vechilor evrei. Se pare că „ne expunem riscului ca la judecată Mântuitorul să ne des­copere complicitatea noastră ascunsă tocmai la păcatele pe care le incri­minăm cu vehemență”, pentru că îndreptățirea de sine dă naștere sentimentului suficienței de sine și al autonomiei, care îți zădărnicesc orice căutare spre Hristos.

Cuvintele părintelui Constantin ar trebui să ne dea de gândit: „Semnul rătăcirii și al amăgirii este acela că toate instituțiile sacre sunt socotite și invocate ca argument pentru îndreptățirea de sine, pentru părerea de sine, pentru lauda de sine și pentru judecata și separarea de ceilalți: de altă credință, de alt neam, de altă condiție socială. Când apartenența la aceste instituții sacre îți naște sentimentul că ești bine, că ești mai bun, că ești în ceata drepților numai pentru că ești ortodox, mergi la Dumnezeiasca Liturghie și te împăr­tășești, postești și dai milostenie etc., toate acestea ar trebui să te îngrijoreze amarnic, deoarece ți se confirmă că mergi în sens invers, pe calea îndrep­tățirii de sine, îndepăr­tând-te de Dumnezeul cel viu, și că ai subordonat instituțiile sacre ispitei sufi­cienței de sine și autonomiei față de Dumnezeu, ai uzurpat via Domnului, Îl transformi pe Dumnezeu Însuși într-o componentă a imaginii tale pozitive, a părerii de sine și a îndreptățirii de sine”.

Părintele ne amintește, în duhul Părinților, că nu putem să-L primim pe Dumnezeu în inima noastră decât în stare de pocăință, adică asumându-ne neputințele proprii, în stare de nevoință. Omul contemporan a pierdut această stare prin excesul față de confort. Există o apoftegmă în Patericul Mare care amintește de trei patimi ce distrug sufletul: iubirea de arginți, cinstirea (de către oameni) și odihna (în exces a trupului). Acestea aduc cu sine nepăsarea față de suflet și judecarea în cuget a aproa­pelui, ce nu te lasă să vezi lumina lui Dumnezeu.

De aceea, părintele insistă pe păzirea poruncilor dumnezeiești ca formă de ieșire din ispita confortului duhovnicesc în care trăim, pentru că poruncile trebuie înțelese ca dumne­zeiești lucrări: „Porunca lui Dumnezeu nu este o realitate exterioară, inertă, moartă, ci este o energie dumnezeiască”. A împlini porunca lui Dumnezeu înseamnă a te împăr­tăși de lucrarea dumne­zeiască printr-un dialog permanent și într-o libertate absolută, care nu se manifestă unilateral. Iar omul, ne atenționează autorul, „dacă nu are conștiința libertății, nu o are nici pe cea a responsabilității”. Din acest punct de vedere, cartea este și o pledoarie pentru descoperirea libertății în Hristos raportată la responsabili­tatea asumată a faptelor.

Pocăința despre care scrie pă­rin­tele, după modelul Părinților îmbu­nătățiți, are în vedere „schimbarea radicală a întregii noastre vieți”, iar asta ne tulbură maxim pentru că nu suntem pregătiți să cu­noaș­tem natura păcatului ce ne stăpânește.