Mărturii din infernul jocurilor de noroc

Florin și Paul au acceptat să vorbească despre dependența care le-a furat ani întregi din viață, în speranța că mărturia lor îi va opri pe alții să facă primul pas spre o adicție pe care o numesc, fără ezitare, „un iad”. Au trăit depen­dența jocurilor de noroc și au aflat pe propria piele că, în spatele fiecărui aparat sau al fiecărui pariu online, nu se pierd doar bani. Jocurile de noroc ruinează şi sfâșie familii, sting încet bucuria de a trăi și îl fac pe jucător să se piardă, puțin câte puțin, pe sine însuși.

În tot mai multe localităţi din România, autoritățile au luat decizia interzicerii sălilor de jocuri de noroc cu aparate de tip „slot-machine”, denumite popular şi „păcănele”. Florin (30 de ani) şi Paul (38 de ani) sunt doi oameni care nu doar că susţin acest demers, ci spun că e absolut necesară şi o reglementare a jocurilor online. Dacă le-ar sta în putere, ar închide toate tipurile de jocuri. „Să fie foarte clar: nu există noroc, ci doar pierderi”, spun cei doi la unison. Iar pierderile le-au resimţit din plin amândoi. Au acceptat să vorbească, sub anonimat, despre zbuciumul prin care au trecut ani întregi tocmai pentru ca „tinerii, adolescenţii, să se gândească de două ori înainte de a păşi în iad”.

„Ghinionul meu a fost să câștig de la primele pariuri”

Dependența de jocurile de noroc nu începe cu o pierdere, ci aproape întotdeauna cu un câștig: o sumă care pare ușor de obținut, ca o promisiune că există o cale rapidă spre o viață mai bună, însoţită frecvent de iluzia că totul este sub controlul jucătorului şi nu a aparatului. Florin avea aproximativ 19 ani când a intrat pentru prima dată într-o sală de jocuri: „Anturajul m-a adus acolo. Eram cu băieții și am intrat mai mult din curiozitate, să văd ce se întâmplă, nici măcar nu știam cum se joacă. Un prieten a zis că îmi dă el bani, am jucat banii lui la păcănele și asta a fost. Nu mi-a plăcut”. A scăpat pe moment; la doi-trei ani distanţă, un coleg de serviciu l-a invitat pe Florin într-un cazinou: „Mi-a explicat cum se joacă, am băgat o sumă mică și am câștigat cam cât aş fi făcut într-o zi, două de muncă. Mi s-a părut atractiv. Găsisem, în mintea mea, soluția să fac bani rapid și ușor, doar stând pe scaun și apăsând pe niște butoane”.

Şi pentru Paul începutul a fost aproape la fel, doar că pentru el jocurile de noroc s-au numit pariuri sportive. „Am 38 de ani şi joc de 18 ani, de când eram la facultate, în Iaşi. Locuiam la cămin, colegii de cameră jucau și ei. Ghinionul meu a fost să câștig de la primele pariuri. La început sume mici, iar mai apoi am avut câteva câștiguri care îmi ajungeau să trăiesc aproape două luni. Proveneam dintr-o familie disfuncțională, cu un tată alcoolic și multe lipsuri, iar aceste câștiguri îmi ofereau o libertate iluzorie. O bucurie și o împlinire de moment că mă pot întreţine singur”.

„Nu mai jucam ca să câștig. Jucam ca să uit”

Zilele şi săptămânile au curs sub mirajul „norocului”, iar jocurile i-a cuprins nemilos în capcană. Amândoi au sperat că dragostea va învinge dependenţa, iar când le-au întâlnit pe cele ce aveau să le devină soţii s-au bucurat că vor avea pentru cine lupta. N-a fost așa. „Am întâlnit-o pe viitoarea mea soție și nu-mi mai stătea mintea la jocuri, eram fericit că o cunoscusem, ne bucuram de tinereţe”, povestește Florin. „La un moment dat însă, ea a decis să ne despărțim, să pună punct prieteniei. A picat cerul pe mine şi m-am refugiat în jocuri. Nu mă înțelegeți greșit, nu ea a fost de vină. Așa am simțit eu atunci, că voi uita de suferință dacă voi merge la păcănele”.

Şi a început să joace tot mai des, să mintă şi să manipuleze persoanele iubite. „Pierdeam bani și tot mergeam să joc ca să-i recuperez, asta era în mintea mea. Îmi jucam bacșișurile, salariul și, mai grav, o sunam pe mama şi îi spuneam că nu mă descurc cu salariul, că viaţa la oraş e scumpă, că nu am ce să mănânc. O mințeam și o manipulam că mai bine plec în străinătate decât să mă chinui aşa. Mama, vă daţi seama, ca să nu plec printre străini, îmi trimitea mâncare și bani. Mâncarea nici nu mă interesa, puteam sta zile întregi fără să mănânc. În schimb, cu banii mă opream direct în sala de jocuri”, spune Florin.

Justificări a găsit şi Paul, iar mai apoi a sperat ca soţia lui să fie licărul de lumină care să-l ghideze prin întuneric: „După ce am cunoscut-o pe soția mea, m-am gândit că ea va umple acel gol pe care îl resimţeam. Că dacă pentru mine nu am fost în stare să lupt, voi lupta pentru ea. Nu am reușit. Găseam tot felul de pretexte: că soția nu mă aprecia, că șeful țipa la mine, că nu-mi plăcea locul de muncă. Fugeam în lumea mea, în ceea ce îmi aducea satisfacție imediată: jocurile”.

Au urmat ani întregi în care jocurile s-au transformat într-o fugă de realitate. O realitate construită pe traumele din copilărie. „Eram singurul din familie care urma o facultate. Pe de o parte, voiam să-mi ajut familia, iar pe de altă parte să le arăt tuturor că am reușit. Jocurile m-au îndepărtat şi de familie, şi de prieteni, iar eu adunam tot mai multe frustrări”.

„Soția mea era în travaliu, iar eu la păcănele”

Din cei aproape 12 ani petrecuţi în adicţie, pe Florin îl dor cel mai tare amintirile legate de momentele de la naşterea copiilor lui. „O perioadă nu am mai jucat, apoi m-am apucat iar, chiar dacă soţia a rămas însărcinată cu primul nostru copil. A venit momentul în care am dus-o la maternitate să nască. Eu mă îndreptam spre casă când m-am întâlnit cu niște prieteni, am stat cu ei jumătate de oră să sărbătorim evenimentul şi am plecat. Direct în sala de jocuri. Soția mea era în travaliu, iar eu pierdeam la păcănele toți banii pe care îi pusesem deoparte ca să scoatem fetița din maternitate și să cumpărăm ce era nevoie. Vă dați seama ce șoc a avut când i-am spus că am pierdut toți banii!? Eram și eu distrus. Simțeam că sunt ultimul om”.

Soția l-a iertat. Apoi l-a iertat din nou. Și din nou. Istoria s-a repetat și la nașterea celui de-al doilea copil, în condiţiile în care a făcut şi un legământ cu Dumnezeu: „I-am promis că dacă îmi va da un băiat, nu voi mai intra într-o sală de jocuri”. Într-o sală de jocuri nu a mai intrat, însă juca online ore întregi. „Nu mai mergeam în sălile din oraș, ca să nu mă vadă cineva și să-i spună soției. Dar jucam online. Mult. Foarte mult”, mărturiseşte Florin.

În încercarea de a se lăsa, a plecat împreună cu soţia în străinătate, mai întâi în Olanda, apoi în Anglia. Spera că, odată cu schimbarea locului, îşi va schimba şi obiceiurile. Doar că şi acolo erau săli de jocuri, şi acolo găsea prieteni „binevoitori” care se ofereau să-i dea bani ca să joace. Şi a cedat din nou tentaţiei. „La început am scos bani, eram foarte fericit. Peste o lună jucasem și banii de mâncare, și banii de chirie. Ne-am întors în ţară”.

„Doamne, ia-mă, că nu mai vreau să le fac rău”

Și în familia lui Paul dependența a însemnat ani de suferință şi reproşuri, care îl întorceau în timpul copilăriei. Orbit de patimă, prezentul lui însemna doar jocurile, nu mai vedea cu claritate nici măcar propriii copii: „E ca o ceață totală și tot ce îmi aduc aminte e suferința: soția țipa la mine, eu la ea și la copii. Trăiam aievea ce se întâmpla acasă când eram mic: certuri, neajunsuri, frustrări. Dacă în copilărie visam să am ceea ce am acum, acum visez să mă pot bucura de ceea ce am. Deocamdată nu pot, mai e de lucrat, dar am nădejde că voi reuşi”.

Dependenţa de jocuri de noroc i-a adus în pragul disperării pe amândoi. Ani la rând au încercat să se lase singuri, au făcut promisiuni şi jurăminte; au avut chiar perioade scurte în care nu mai jucau, însă, invariabil, se întorceau la jocuri. Florin spune că, deși știa că își distruge familia, nu se mai putea opri: „Eram conștient că nu fac bine, că voi risca să rămân și fără soție, și fără copii, dar nu mă puteam împotrivi. Toate problemele mele păreau că își găseau rezolvare în faţa aparatelor”.

Au urmat credite, descoperiri de card, credite de nevoi personale, împrumuturi la IFN-uri, la persoane fizice. Era plin de datorii, „amanetasem până și verigheta”, şi pentru prima dată, spune Florin, nu s-a mai gândit la bani, ci la moarte: „A fost momentul când am avut și primul gând de sinucidere. Mă rugam: «Doamne, ia-mă, pentru că nu știu ce să mai fac. Nu mai vreau să produc suferință copiilor și soției.» Pur și simplu nu mă mai suportam. Nu aveam bani să cumpăr copiilor lucruri esenţiale, dar pentru a juca găseam bani. Mă uram pur şi simplu pentru tot ce făceam”.

Paul descrie aceeași coborâre în abis; ajunsese la „fundul sacului”, cum spun jucătorii, când şi pentru el moartea îi părea a fi singura ieşire la liman: „Credeam că nimeni nu mă înțelege, nimeni nu știe ce trăiesc cu adevărat. Au fost momente când eram în mașină, la volan, și nu mă gândeam la altceva decât cum ar fi să intru într-un copac, să scap de această povară a jocurilor de noroc pe care nu o mai puteam duce”.

Imaginea cu cei doi copii ai lui şi dorinţa de a nu repeta greşelile tatălui l-au oprit pe Paul să-şi ducă gândul la împlinire: „Am realizat, într-o clipă de luciditate, că pentru ei nu aș fi fost diferit de ce a fost tatăl meu pentru mine. Cred că am avut o ultimă zvâcnire de orgoliu şi am conștientizat că și ei vor suferi din cauza tatălui lor, aşa cum am suferit şi eu, iar atunci am spus: «Stop! Am nevoie de ajutor!»”.

Despre adevăr şi vindecare,  recădere şi ridicare

Florin şi Paul spun că vindecarea a început în ziua în care au încetat să mai ascundă adevărul, dar, chiar şi aşa, rezultatele nu au apărut dintr-odată. „În Postul Paștelui am mers la duhovnic și am cerut ajutor, conștient că singur nu voi reuși. Părintele mi-a dat un pliant cu numărul de telefon al grupului Jucătorilor Anonimi. Dar am zis că mai joc puțin, să ies din datorii. Doar că m-am afundat și mai tare”, spune Florin.

În cele din urmă, soția a fost cea care l-a făcut să ceară ajutor: „I-a chemat pe nașii noștri și le-a spus că nu mai poate duce singură povara asta. Nașii mi-au spus că, dacă nu sun la grup și nu cer ajutor, nu mai sunt fiul lor duhovnicesc. Am simțit o mare rușine faţă de ei şi m-am dus la întâlnirile grupului Jucătorilor Anonimi «Minune» din Botoşani. Era acolo o persoană pe care o cunoșteam. Am intrat din nou în pământ de rușine. Dar am fost primit cu căldură şi nu m-a judecat nimeni. Am întâlnit oameni care trecuseră prin iadul prin care trecusem și eu. Mi-am zis că, dacă ei au reușit, poate mă ajută Dumnezeu să reușesc și eu”.

În aceeași zi, Florin a făcut un lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată: „Am ajuns acasă și am fost onest pentru prima dată cu soția mea în cei 11-12 ani de dependență. Am scris pe o foaie toate datoriile și tot răul pe care îl făcusem”.

Florin a mai avut o recădere. Urâtă, spune el, din cauza unei „codiţe” pe care a lăsat-o la capătul listei. I se părea o datorie neimportantă, pe care a crezut că o va putea gestiona singur, dar care avea să-l mai poarte încă o dată în iad. Acum este în abstinență și recuperare din 8 octombrie 2025 şi, înainte de toate, se simte uşurat că nu mai poartă povara minciunilor şi a măştilor. „Sunt cele mai frumoase luni din viața mea. Sunt un om împlinit, mă bucur de copii și de soție. Doisprezece ani am trăit doar pentru dependența mea. Niciodată nu erau bani să facem ceva împreună, de exemplu să mergem într-o vacanță. Sunt recunoscător lui Dumnezeu și celor din grupul de suport, deoarece acolo am început să văd lumea cu alți ochi, am învățat să fiu onest cu mine și cu cei din jur”.

„Dependența de jocuri de noroc este un iad”

Paul vorbește astăzi despre ceea ce, în anii dependenței, nu mai vedea şi nu mai simţea: „Eram inert, nimic nu-mi aducea bucurie, iar acum simt că trăiesc din nou. De aproape doi ani sunt în abstinenţă şi am început procesul de vindecare, particip la întâlnirile cu oamenii din comunitate unde pot să fiu eu însumi, fără nici o mască, fără să fiu judecat. Cu timpul am înțeles că recuperarea înseamnă mai mult decât oprirea din joc. Am reușit până acum să-l iert pe tatăl meu, însă cel mai greu lucru mi-a fost să mă iert pe mine. Dacă înainte nu îmi doream decât să joc, acum îmi doresc din toată inima să mă bucur de clipele petrecute împreună cu cei doi copii. Îmi doresc ca şi soţia să vadă în mine un om pe care se poate baza, să vadă lucrurile care ne unesc”.

Mărturisirile lui Florin şi ale lui Paul nu sunt doar despre cădere, ci mai ales despre puterea de a se ridica. Chiar dacă au trecut ani, au înțeles în cele din urmă că dependența nu poate fi învinsă de unul singur, au înţeles că primul pas spre libertate începe cu adevărat în clipa în care au curajul să spună: „Am nevoie de ajutor!”.

Totodată, cei doi îşi doresc ca tinerii, înainte de a paria chiar şi numai un singur leu, să conştientizeze, din experienţele trăite de alţii, că „dependența de jocuri de noroc este un iad”. „În momentul în care ai avut primul câștig este ca și cum ai primit și condamnarea la închisoare. Tinerii să-și găsească alte preocupări şi să ocolească jocurile de noroc deoarece acolo e un loc al pierzaniei, nicidecum al distracţiei. Norocul nu există. În toate există doar voia lui Dumnezeu, chiar dacă noi nu o înțelegem întotdeauna. Lucrurile care rezistă în timp se obţin prin muncă cinstită. În cazinou, la păcănele, pe lângă bani, pierzi şi sănătatea mintală, pierzi prieteni, familie, casă, masă... şi te pierzi, în primul rând, pe tine”.