Mărturisitoarea biserică brâncovenească din Tunari

O reconfortantă întâlnire cu istoria aveam să trăiesc într-o periferie a Capitalei, exact în locul unde barbaria vremurilor moderne muşcă adânc, iresponsabil şi fără regrete, din istorie: comuna Tunari, din judeţul Ilfov. Aici, Biserica brâncovenească "Sfântul Ierarh Nicolae", ţinută încă vie pe verticala timpului de puterea Cerului, vorbeşte cu demnitate despre trecut şi sfinţi. La Tunari, munca unui preot leagă trecutul cu prezentul într-o unică mărturisire a ceea ce nu ne-a părăsit niciodată: credinţa în mântuire.

Mărturisesc că până zilele trecute nu am călcat niciodată în Tunari, satul din marginea Bucureştiului. Şi nici nu credeam că aici ceva ar mai putea să mă surprindă, dat fiind că periferia marii metropole, cu satele ei tradiţionale, şi-a pierdut de mult aerul select, nealterat de imixtiuni cosmopolite, pe care i-l confereau conacele şi palatele boiereşti ridicate acolo, construcţii ce întreceau de departe, prin gustul, rafinamentul şi bogăţia lor, "strălucirea" aglomeraţiei pestriţe, amorfe, uneori pestilenţiale, a urbei dâmboviţene. În mintea mea, fascinaţia perifericului sat de altădată rămăsese întruchipată doar de imaginea "lăptăresei din satul Tunari". O acuarelă semnată la 1854 de Carol Pop de Szatmari, care înfăţişează o superbă ţărancă din satul ilfovean, în costum tradiţional, a cărei copie de mari dimensiuni a tronat majestuos pe porţile palatului imperial din Compiègne, reşedinţa succesivă pentru toţi suveranii Franţei, de la Clovis la Napoleon al III-lea, cu prilejul expoziţiei organizate pentru celebrarea a 200 de ani de la naşterea împăratului francez şi 150 de ani de la Unirea Principatelor Române. Acesteia i se mai adăuga informaţia legendară că numele satului s-ar trage de la o faimoasă "fabrică" de tunuri cu ţevi de cireş, existentă nu departe de linia de centură a Bucureştiului. Adâncindu-mă însă în cercetare, nu mică mi-a fost tulburarea să aflu că, pe la începutul anului 1823, un coteţ de porci din Tunari a fost pentru o noapte loc de odihnă pentru Sfântul Grigorie Dascălul, pornit la drum spre Tronul Domnesc pentru a primi de la Vodă Grigorie Ghica însemnele şi cârja de mitropolit al Ţării Româneşti. Misterioasa biserică în care s-au rugat Brâncovenii Astăzi, un drum spre Tunari este lipsit de parfumul şi taina veacurilor trecute, fiind mai degrabă o aventură prin pădurea de betoane, înălţată dubios pe scheletul de clorofilă al pădurii adevărate, care guverna marginea oraşului până mai anii trecuţi. Dar posomorâta şi insipida pornire spre Tunari avea să fie compensată din plin, doar peste câteva minute, dincolo de pod. Adică în satul sat, acolo de unde, cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, pornea în fiecare dimineaţă frumoasa lăptăreasă spre Gura Oborului. Acolo unde, la 10 mai 1692, biv vel spătarul Iordache Cantacuzino împreună cu nepotul său de soră Constantin Brâncoveanu, ajuns între timp Domn, iar în zilele noastre ridicat la cinstea altarelor ca sfânt martir, consemnau întru act existenţa istorică a satului Tunari, deşi, cu certitudine, el fiinţa sub alte denumiri cu multă vreme înainte. "În zilele răposatului Şărban Vodă, o moşie ce se chiamă Clanţa e Tegeanii den Pasărea, ot sud Elhov, de la Tudor lumânărarul şi de la Udrea feciorul lui Damaschin, pentru taleri 464, ţinând de atunci împreună moşia cu pace", grăieşte actul pomenit. Aceste două trupuri de moşie au fost date de Brâncoveanu ca zestre fiicei sale Stanca, în noiembrie 1692, cu numele de Tunari. Aici, în această zonă a satului, la timpul acela se afla moşia, conacul şi biserica de curte a Brâncovenilor, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae", a cărei istorie este însă neclară, pentru că îi lipseşte pisania. Copia unei pisanii însă, consemnată în "Tabella notelor istorice culese dupe toate bisericile din plasa Dâmbiviţa, judeţul Ilfov", întocmită de proistosul A. I. Catastrişe în 1880, spune că ar fi fost fondată din temelie la anul 1680. Iar un meşter cioplitor şi-a dăltuit numele, "Radu pietraru", şi anul realizării piesei, 1754, pe marginea unui grilaj traforat al micii ferestre a diaconiconului. Specialiştii care au cercetat sfântul lăcaş spun că, judecând după trăsăturile stilistice, biserica actuală nu este cea căreia Radu beizadea îi dăruia Evanghelia tipărită la Veneţia în 1643, ci o alta despre care nu există informaţii certe. Din punct de vedere planimetric, biserica de la Tunari face parte din grupul lăcaşurilor de cult construite în zone apropiate şi datate aproximativ în acelaşi timp cu biserica din Micşuneştii Mari şi cea a Schitului Balamuci. Oricând ar fi fost ridicată, biserica veche de la Tunari poartă în trecutul său amprenta marii trăiri ortodoxe a vremii, iar prezenţa la rugăciune aici a familiei voievodale a Brâncovenilor o simţi vie şi astăzi, ca o tainică respirare în aerul din interior, în scrumul ce acoperă feţele îngerilor şi în tăcerea atât de grăitoare a unui nevăzut, dar perceput trup de sfânt decapitat ce străluceşte în întunericul bolţii. Spaţiul unde tăcerea rezonează cu văzutul şi nevăzutul Intrarea în biserica de la Tunari este ca o adâncire în trecut. Ca o binecuvântată baie în apele botezului primar, căci tot ce este lumesc rămâne afară. Iar ce pătrunde şi cercetează interiorul bisericii este ca o lumină. Ca o uşurare. Ca o fâlfâire de aripă de înger. În acest spaţiu, nici nu mai contează timpul. Şi nici timp nu e pentru a socoti ce se petrece. O lungă, lungă tăcere te cuprinde şi rezonează armonic cu Totul văzut şi nevăzut, imaginat şi simţit aici. Şi nici nu-ţi doreşti să fie altfel. Şi nici nu vrei să vezi chipurile adevărate ale sfinţilor din pereţi, acoperite de tăciunele lumânărilor care au ars aici veacuri la rând, şi de mucegaiurile care le rod feţele. O Liturghie te învăluie de peste tot. O taină din Taină te acoperă. Te copleşeşte şi-ţi trezeşte în inimă dimensiunea perceptibilă a zborului. A înălţării. A prezenţei fiinţei în lucrarea Cerului. Căci despre Cer este până la urmă vorba. O dovedesc coloanele libere dintre naos şi pronaos, cu capiteluri neocorintice, cu frunze de acant, torsionate elegant, cu caneluri orientate divergent faţă de spaţiul central de trecere ce susţin parcă Bolta Cerului, cu soclurile lor bogat ornamentate în relief. O dovedesc ancadramentele uşilor şi ferestrelor prin fastul decoraţiei în piatră. O dovedeşte portalul cu ancadramentul său decorat în relief, cu vrejuri vegetale şi tipuri de flori specifice epocii brâncoveneşti, şi pictura originală în frescă, aşa cum a reuşit ea să se păstreze după ce fusese acoperită cu o alta în ulei pe la 1883. "Pantocratorul înconjurat de Cete îngereşti", "Fecioara Întrupării", "Maica Domnului", "Cina de la Mamvri", "Schimbarea la Faţă", "Învierea", "Predica lui Ioan Botezătorul", "Botezul lui Hristos", "Arhanghelii Mihail şi Gaviil", "Răstignirea" şi "Adormirea Maicii Domnului", "Maica Domnului a Semnului", Oranta care poartă în faţa pieptului medalionul cu Iisus copil binecuvântând cu ambele mâini, "Profeţi cu filactere în mâini" alternând cu "Heruvimi" etc. etc. Chipuri ce doar se simt. Se percep dincolo de perdeaua funinginii. Sfinţi şi îngeri "născuţi" din penelul, postul, smerenia şi rugăciunea "neînsemnaţilor" zugravi ce şi-au scris numele pe peretele proscomidiei: "Pomeneşte preote pre robii lui Dumnezeu zugravii Dima erei, Constandin, Constandache i Toma. 1756". Lipsesc doar ctitorii din tabloul votiv. Dar tocmai această taină ar putea să ne spună cine a ridicat-o. Ştiind că moşia şi conacul de la Tunari au rămas în tot secolul al XVIII-lea în posesia descendenţilor Sfântului Constantin Brâncoveanu, este posibil ca biserica să fi fost construită şi pictată la comanda vreunuia dintre ei, la 1754. Poate să nu fi fost terminată, de unde şi lipsa pisaniei. Moartea Ancuţei, fiica mezină a lui Nicolae Mavrocordat, apoi moartea lui Nicolae Ruset în 1758, soţul acesteia, descendenţi ai Brâncovenilor, ar putea fi cauzele acestei situaţii. Un lucru este cert: Biserica de la Micşuneştii Mari, cu care aceasta se aseamănă, a fost reconstruită şi pictată de membrii familiei descendente prin femei din Constantin Brâncoveanu, ceea ce s-ar fi putut întâmpla şi la Tunari. Iar echipa aceluiaşi zugrav Dima a pictat şi Schitul Balamuci. În sprijinul acestei ipoteze pledează şi cele patru scene din Viaţa Sfântului Nicolae, de pe peretele estic, care conduc cu gândul la Nicolae Ruset, comanditarul picturii, iar partea clasică a scenei "Judecăţii" este, fără îndoială, de filiaţie brâncovenească. Trecutul şi prezentul, unite într-un circuit istoric Ies din biserica veche pentru a mă minuna de biserica nouă, a cărei piatră de temelie a fost pusă în iulie 2006. Un edificiu impunător, cu aer de catedrală, ridicat în acelaşi perimetru, aşa cum îmi spune părintele paroh Marcel Sandu, ca o necesitate, la cererea credincioşilor, cu sprijinul substanţial al autorităţilor locale. "Dacă acum 300 de ani Brâncoveanu sau urmaşii săi construiau aici o biserică în care s-au închinat tot atâta timp enoriaşii din Tunari, sperăm ca şi noi, peste doi ani, să intrăm şi să ne închinăm în noua biserică, iar generaţia noastră, prin această ctitorie, să se înscrie firesc în circuitul istoriei", mărtiriseşte acesta. Dar intrarea în circuitul istoric a părintelui Sandu şi a generaţie lui se înscrie nu numai cu biserica nouă, ci şi cu aşezământul social, format din sala de mese cu cele 70 de locuri, unde cei săraci primesc periodic câte o masă caldă, şi cu apartamentul social, cu nouă locuri, recepţionat în 2009. Aici sunt cazate pentru scurte perioade de timp cazurile sociale de urgenţă, mame şi copii alungaţi de acasă etc. "Preotul din parohie, pe lângă activitatea misionară, catehetică, se preocupă şi de viaţa socială a parohiei. Aşa am gândit să venim în întâmpinarea credincioşilor cu aceste realizări. Aici, în această sală, organizăm şi agapele de hramuri, vine şi-şi ţine şedinţele chiar şi consiliul primăriei, sau desfăşurăm activităţi culturale", mai spune părintele. Comunitatea creştină de la Tunari, în jur de 3.800 de suflete, este aproape în întregime ortodoxă. Doar 4-5 familii sunt de altă credinţă. "Anul acesta, am avut bucuria să primim în comunitatea noastră patru membri care s-au desprins din Biserica Baptistă", mai spune părintele, subliniind şi grija pe care credincioşii o manifestă faţă de mormintele din cimitirul militar aflat în curtea bisericii. "Aici, în 1944, în urma luptelor care s-au purtat la Aeroportul Băneasa şi în sat, au murit mai mulţi soldaţi germani, pe care sătenii i-au înmormântat, cu tot respectul cuvenit, în acest cimitir. De altfel, el este înregistrat de o comisie din Germania. Alături de crucile soldaţilor germani, am ridicat şi câteva cruci cu numele unor oşteni români din Tunari, căzuţi pe câmpurile de luptă, ale căror trupuri nu se ştie pe unde sunt înmormântate. Aceeaşi grijă am manifestat-o şi faţă de osemintele celor peste 400 de morţi înhumaţi şi reînhumaţi în jurul bisericii vechi în cursul secolelor XVIII-XIX care, după ce mormintele lor au fost cercetate de arheologi, au fost reînhumate, cu toată cinstea creştină, într-o groapă comună, străjuită de o cruce", spune părintele. Cu aceeaşi bucurie cu care ne-a vorbit despre împlinirile bisericii ne-a povestit părintele Sandu şi despre sprijinul părintelui coslujitor Grigore Moraru, şi despre nea Gheorghe Ştefan, un bătrân de 84 de ani care face pe poştaşul şi împarte "Ziarul Lumina" prin sat. Un autodidact şi un strălucit cântăreţ la strană de o viaţă. Părăsesc Tunariul încă marcat de taină şi duh. Mă retrag în zbuciumul Capitalei pentru a fi din nou ispitit, motiv să pornesc spre alte locuri, spre alte periferii nealterate de imixtiuni cosmopolite, unde bisericile, oamenii şi deopotrivă istoria mărturisesc adevărul mântuitor întru Hristos.