Matei 23, 23-28
„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați; călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila! Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățați partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie. Fariseule orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar înăuntru sunt pline de oase de morți și de toată necurăția. Așa și voi, pe din afară vă arătați drepți oamenilor, iar înăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege.”
Când îi poți învăța pe alții?
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Despre înălțarea minții, 18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 322
„Cei care vor să țină cuvântări duhovniceşti fără să aibă experiența necesară se aseamănă unui om care la amiaza zilei de vară străbate un câmp pustiu şi fără de apă. Deodată, sub imperiul setei arzătoare, i se conturează în minte un izvor cu apă rece, dulce şi cristalină, iar el, de nimeni împiedicat, se desfătează pe săturate. Sau (se aseamănă) unui om care nici n-a gustat, dar vrea să spună altora cât de dulce este. Într-adevăr, aşa sunt cei care vor să vorbească altora despre desăvârşire şi sfințenie, fără să aibă experiența faptelor. Dacă se întâmplă ca Dumnezeu să-i învrednicească să cunoască fie şi puțin cele despre care vorbesc, ei îşi dau numaidecât seama că adevărul şi faptele se deosebesc mult de expunerea lor.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Cuvânt despre iubire, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 325
„Aceia care au în ei bogăția divină a Duhului împărtăşesc altora cuvintele duhovniceşti, ca şi când le-ar scoate dintr-un tezaur propriu. Pe când cei ce n-au această bogăție în inima lor - bogăție din care izvorăsc cuvintele adânci şi tainele - se agață de câte un cuvânt din cele două Testamente şi-l au mereu pe limbă; sau, ascultând pe bărbații cei înduhovniciți, rețin cuvintele acestora, se mândresc cu ele şi le prezintă altora drept cuvintele lor. În felul acesta, trag foloase din merite străine. Dat fiind, însă, că n-au comoara lor, din care să se desfăteze în primul rând ei şi apoi să fie de folos şi altora, după discuția (cu semenii lor), ei din nou se arată săraci (în duhul lor), pentru că fiecare cuvânt revine, în mod firesc, la cele din care a fost luat. De aceea, se cuvine să cerem mai întâi de la Dumnezeu bogăția aceasta adevărată. Având-o pe aceasta, ne va fi uşor să fim folositori şi să transmitem şi altora tainele şi cuvintele cele duhovniceşti.”
(Pr. Narcis Stupcanu)