Matei 7, 21-23 (Cine este cel care face voia Domnului?)
„Zis-a Domnul: Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos diavoli și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.”
Să nu neglijăm faptele bune!
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt despre judecata lui Dumnezeu, Cap. VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 85
„Că într-adevăr neglijarea faptelor bune se pedepsește deopotrivă ca și săvârșirea celor rele, este suficientă - ca să se dovedească și să se întărească (aceasta) - judecata menționată a Domnului în cazul lui Petru, cel puțin pentru sufletul care păstrează oarecare credință. Petru n-a făcut nimic ceea ce este oprit, nici n-a neglijat, desigur, vreo poruncă, din neglijență sau dispreț. Ci, numai fiindcă din respect a ezitat să primească slujirea și cinstea Stăpânului, a primit acea mare amenințare, de care n-ar fi scăpat dacă n-ar fi prevenit mânia, cum s-a spus, prin îndreptare imediată și foarte hotărâtă.”
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Î. 5, R. III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, pp. 228-229
„(...) Să facem tot lucrul (nostru) așa cum ar trebui să se întâmple înaintea ochilor Domnului și să împlinim toată gândirea (noastră), ca și când ar fi supravegheată de El. Căci astfel, pe de o parte, va fi în noi o frică continuă, care urăște nedreptatea, precum este scris (Psalmi 118, 163), și destrăbălarea și mândria și căile celor răi, iar pe de altă parte, se desăvârșește iubirea, care împlinește cele spuse de Domnul, că: Eu nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis (Ioan 5, 30). Pentru ca să facă aceasta, sufletul trebuie să aibă încredințarea tare atât că faptele cele bune sunt plăcute Judecătorului și Răsplătitorului vieții noastre, cât și că cele contrare își vor primi judecata de la propriul judecător. Eu însă am părerea că odată cu aceasta ajungem să împlinim poruncile Domnului, nu pentru a plăcea oamenilor. Căci nimeni nu se îndreaptă către cel mai mic, dacă este încredințat că este prezent cel mai înalt, ci, dacă ceea ce se întâmplă este plăcut și primit de persoana mai însemnată, iar celei inferioare i se pare contrar voinței, neplăcut și demn de urgisit, disprețuiește dojana din partea celui mai mic și pune mai mult preț pe aprobarea din partea celui mai mare. Dacă astfel se întâmplă cu oamenii, apoi un suflet cu adevărat treaz și sănătos și încredințat de prezența lui Dumnezeu niciodată nu va părăsi străduința de a face ceva prin care ar deveni plăcut lui Dumnezeu, îndreptându-se spre măriri de la oameni, și nici nu va neglija să împlinească poruncile lui Dumnezeu, ca să servească obiceiului omenesc sau să se lase stăpânit de vreo prejudecată comună, sau să fie afectat (atras) de demnități (omenești).”
(Pr. Narcis Stupcanu)