Medici străini în Moldova medievală (secolele XIV-XVII)

Am rămas uimit de interesul manifestat față de anumite fenomene (babe vindecătoare, moașe și vraci în satul medieval românesc), ceea ce m-a încurajat să public și alte note legate de istoria medicinei în România. De la început o precizare. În epoca medievală, medicii aveau interdicție în domeniul chirurgical (interdicție menținută până în secolul XVIII), practica chirur­gi­cală fiind de com­pe­tența bărbierilor. Jurământul lui Hipocrate menționează în mod expres acest lucru: „Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie”. Prin urmare, în acest material mă voi referi strict la medici, nu și la bărbierii chirurgi.

Istoria medicinei româ­nești în perioada medievală este strâns legată de evoluția curților domnești și de contactele externe ale acestora. Țările Române, aflate la inter­secția drumurilor comerciale balcanice și europene, au fost un spațiu în care nu doar armatele și negustorii străini au lăsat urme, ci și oamenii de știință și practicienii sănătății. Într-o societate preponderent rurală și dominată de medicina populară, prezența medicilor străini la curțile voievozilor a constituit un fenomen aparte, legat de nevoia de prestigiu, de îngrijire medicală competentă și de integrarea într-un cadru diplomatic mai larg.

Medicina Europei medievale se sprijinea încă pe tradiția galeno-hipocratică, transmisă prin intermediul universităților occidentale (Bologna, Padova, Montpellier) și al culturii arabe. Medici formați în aceste centre, în special italieni, greci, germani și maghiari, au fost solicitați de către curțile princiare est-europene, inclusiv în Țările Române.

Voievozii români apelau la medici străini din două motive

În primul rând, era vorba de prestigiul diplomatic - un principe care își permitea un „doctor latin” la curte își demonstra rangul și apropierea de cultura europeană.

Pe urmă era nevoia practică - bolile cronice, rănile de luptă și epidemiile făceau necesară prezența unor medici cu pregătire superioară celei empirice.

Istoria medicinei în Țările Române este strâns legată de pre­zența medicilor aproape toți străini, care au pătruns la curțile domnești și în mediile urbane încă din secolul al XIV-lea. Aceștia proveneau din spații diverse - Bizanț, Imperiul Otoman, lumea italiană, Polonia, Ungaria, dar și din spațiul habsburgic - și au avut roluri multiple: nu doar vindecători, ci și diplomați, spioni sau consilieri politici. Ei erau trimiși în context diplomatic sau comercial, iar fidelitatea lor față de ­curte depindea de situația politică internațională. În plus, în contextul epidemiilor devastatoare, aportul lor a fost esențial, chiar dacă metodele erau limitate de cunoștințele epocii.

Problematica prezenței medicilor străini în spațiul românesc medieval este una care relevă nu doar aspecte legate de organizarea și exercitarea profesiei medicale, ci și dimensiuni mai largi, precum legăturile diplomatice, influențele culturale și interconexiunile economice dintre Țările Române și marile centre politice și culturale ale Europei și Orientului.

Domnii moldoveni (de la Alexandru cel Bun până la Radu Mihnea) au apelat constant la specialiști medicali veniți din diverse spații: Veneția, Polonia, Transilvania, Imperiul Otoman, Grecia și comunități evreiești sau armene.

Domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432) marchează primele documentări ale medicilor străini în Moldova. Contextul inter­național al acestei perioade - apropierea de Polonia, consolidarea relațiilor comerciale cu Veneția și Genova, precum și contactele cu Ungaria au facilitat circulația specialiștilor în medicină. Dascălul Hermann - consemnat în 1431 la Suceava ca „baccalaureus in medicina”, este indicat în o parte a istoriografiei ca primul medic cu formare universitară atestat în Moldova. Grigore Ureche consemnează pre­zența unor doctori din Veneția: „Domnul ținea la curtea sa doftori veniți din Veneția, care știau multe meșteșuguri ale leacurilor și îl slujeau nu numai pe dânsul, ci și pe boierii cei mari”.

Documentele mai consemnează existența altor medici străini, veniți din Transilvania și Polonia, chemați probabil pentru tratamente chirurgicale rudimentare sau pentru intervenții legate de epidemiile recurente.

Un element important este că Alexandru cel Bun a favorizat așezarea armenilor și evreilor în Moldova, ceea ce a permis dezvoltarea unor comunități cu tradiții medicale proprii. Tradiția medicală evreiască și armeană a contribuit la apariția unei prime forme de „medicină curteană informală”, bazată pe cunoștințe empirice integrate treptat în serviciul domnesc.

Doctorii din timpul Sfântului Ştefan cel Mare

Domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt (Ștefan III, 1457-1504) a reprezentat una dintre cele mai faste perioade ale Moldovei, atât din punct de vedere militar și politic, cât și cultural. Nu este surprinzător că acest context a favorizat și creșterea numărului de medici străini prezenți la curtea sa. Se consemnează o paletă largă de medici străini, reflectând atât legăturile diplomatice, cât și necesitatea tratamentelor în perioade de epidemii. Este pomenit Isaac Beg, care a servit și ca diplomat între Moldova și Poarta Otomană. Dacă în tra­diția mai veche acesta era plasat în epoca lui Alexandru cel Bun, cercetările recente confirmă prezența sa clară în perioada lui Ștefan cel Mare, fiind posibil să fi servit mai multor domni succesiv. „Ștefan Vodă avu pe lângă sine un doftor iscusit, Isaac Beg, pe care-l adusese de la Poartă spre a-i tămădui boalele” (Letopi­sețul anonim al Moldovei, 1962). Isaac Beg este atestat în literatura istorică drept medic-ambasador în ­curtea lui Ştefan cel Mare, în jurul anilor 1472-1473 și este folosit adesea ca exemplu al medi­cilor-diplo­mați din secolul al XV-lea.

În paralel, sursele mențio­nează medici venețieni, polonezi și unguri, aduși fie prin misiuni diplomatice, fie prin contacte comerciale. Între 1462-1475, este semnalat un medic anonim (probabil italian) solicitat să trateze rana de la asediul Chiliei. Corespon­dența papală din 1477 men­ționează un „doctor creștin venit din Roma”, subliniind rolul diplomatic și cultural al medicilor italieni (Holban, 1970).

Venețianul Matteo Muriano (care semna „Matheus Murianus, artium et medicinae Doctor”), cu specializare medicină generală, a încercat să trateze boala cronică a voievodului în anii 1501-1503. Există o scrisoare a lui Ștefan cel Mare către dogele Leonard Loredano (dec. 1502) în care se cere facilitarea cumpărării unor medicamente „prescrise de Matei Muriano”. Matteo Muriano a murit în Moldova în 1503.

În 1504 se găseau la Curtea Domnească italianul Hieronimo da Cesena cu specializarea medicină generală, un medic evreu trimis de hanul Mengli Ghirai al Crimeii, cu specializarea medicină generală și oftalmologie, și un bărbier din Buda (după unii Leonardo Masari, celebru medic din Buda).

Surse indirecte arată prezența unor medici polonezi și unguri la curtea lui Ștefan. Legăturile sale constante cu regele Poloniei, Cazimir IV, și apoi Ioan Albert au facilitat trimiterea unor medici specializați. Din notele cancelariei poloneze se deduce că la Suceava ar fi activat cel puțin doi „medici latini”, probabil formați la Cracovia.

Astfel, la curtea lui Ștefan cel Mare și Sfânt se conturează o paletă multietnică de medici evrei, italieni, polonezi și unguri, cu un rol dublu - medical și diplomatic.

Medicii veniţi în veacul al XVI-lea

Secolul al XVI-lea a reprezentat pentru Moldova o epocă de transformări politice, culturale și militare, cu domnii succesive, adesea scurte, marcate de intervenții externe. În acest context instabil, medicina de curte a căpătat un rol aparte, nu doar pentru asistența personală a domnitorilor, ci și ca punte de legătură cu lumea occidentală și orientală.

Bogdan al III-lea (1504-1517), fiul lui Ștefan, a păstrat contactele diplomatice cu Polonia și Ungaria. Izvoarele menționează că acesta a beneficiat de serviciile unor medici polonezi, trimiși de curtea de la Cracovia. Prezența lor confirma tradiția începută de tatăl său și continuă legăturile academice cu Universitatea din Cracovia, unde se formau mulți medici din Europa Centrală.

Ștefăniță Vodă (1517-1527) continuă această tradiție, deși letopisețele nu rețin nume precise. Giurescu (1971) observă că în epocă era comun ca voievozii să fie asistați de medici greci sau balcanici, familiarizați cu tradiția medicală bizantină și arabă.

Domnia lui Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546) marchează o intensificare a apelului la medici străini. Se consemnează prezența medicilor italieni (de exemplu, Asola din Bressano, specializat în medicină generală), greci și turci. Miron Costin scrie că „Petru Vodă aduse și doftori greci, unii din Constantinopol, ca să fie la curtea sa și să tămăduiască după datina grecească și apuseană”. Este menționat și un medic sas din Transilvania. Această diversitate arată caracterul „internațional” al curții de la Suceava.

Alexandru Lăpușneanu şi medicii din timpul său

Datorită surselor otomane și relatărilor cronicarilor știm că domnitorul Alexandru Lăpuşneanu a fost tratat de un medic venețian, adus de la Constantinopol, și de medici evrei din Galata și Constantinopol, care au adus remedii farmaceutice și cunoștințe medicale orientale.

La 5 octombrie 1558, un doctor, Ion Evangelista din Sibiu, a fost trimis prin Brașov, în Muntenia, de unde probabil a trecut și în Moldova la Lăpușneanu Vodă, care avea mereu nevoie de doctori. Izvoare mai vechi amintesc de un medic numit Asola din Bressano, despre care se spune că a fost aproape ucis din cauza tratamentului greșit administrat. În literatura istorică, un medic grec este menționat la curtea lui Lăpușneanu, deși numele nu s-a păstrat în izvoarele directe. Giorgio Blandrata, medic italian asociat curții lui Sigismund, ar fi ajuns la curtea acestui voievod; i-ar fi administrat otravă în doze mici, ipoteză considerată speculativă și controversată, dar preluată de Costache Negruzzi în cunoscuta nuvelă „Alexandru Lăpușneanu”. Cronica lui Grigore Ureche sugerează că medicii nu au reușit să îl salveze pe voievod, dar prezența lor atestă că Moldova era deja integrată într-o rețea medicală orientală și occidentală.

Epoca domnilor instabili de la sfârșitul secolului al XVI-lea

Cea mai spectaculoasă prezență medicală a secolului al XVI-lea este cea a lui Despot Vodă. De origine cretană, educat în Franța, Italia și Germania, acesta a fost nu doar domnitor, ci și un erudit cu pregătire medicală. Cercetătorul Bologa subliniază că „el însuși practica medicina și farmacologia, pregătind leacuri după rețete apusene”. Holban (1970) confirmă că la curtea sa se aflau „un medic saxon și altul italian”, aduși din mediile universitare europene. Despot Vodă este astfel un caz unic: un voievod care îmbina rolul de conducător politic cu cel de „doctor”, integrând Moldova în circuitul științei renascentiste.

Ioan Vodă Armeanul, numit cel Viteaz (1572-1574), renumit pentru rezistența sa eroică împotriva turcilor, a beneficiat în campanii de consultațiile unor medici otomani, trimiși de Poartă. Holban (1970) consemnează că „în tabăra domnului se aflau medici turci, deprinși a cerceta oștenii și pe Vodă însuși”. Aceasta demonstrează interdependența militară și medicală dintre Moldova și Imperiul Otoman.

Iancu Sasul (1579-1582), domn cu origini germane, a adus la curte medici sași și italieni, menționați în rapoartele ambasadorilor venețieni.

Petru Șchiopul (1574-1591), cunoscut pentru problemele sale de sănătate, a avut medici italieni și turci la curtea de la Iași, între care se distinge „doctorul Matteo”, un venețian stabilit la Constantinopol.

Aron Vodă (1591-1595), numit „Tiranul”, a întreținut relații intense cu Polonia, iar acest fapt se reflectă și în prezența medicilor polonezi și greci. Miron Costin scrie: „Chematu-au doctori din Leșii și din Grecie, dar în zadar”. Legătura cu Liovul a facilitat venirea de medici apuseni în Moldova.

Ștefan Răzvan (1595), deși a domnit doar câteva luni, a fost înconjurat de mercenari transilvăneni și polonezi, printre care se aflau și „doctori de oaste”. Holban (1971) menționează „medici străini aflați în slujba trupelor de mercenari”.

Doctorii veacului al XVII-lea în Moldova

Secolul al XVII-lea marchează o nouă etapă în istoria Moldovei, caracterizată de o intensificare a legăturilor cu Imperiul Otoman, dar și cu statele occidentale. În această perioadă, domnitorii Movilești și apoi Radu Mihnea au apelat constant la medici străini, atât pentru nevoile personale, cât și pentru întreaga curte.

Domniile lui Ieremia Movilă (1595-1606) și cea a fratelui său Simion Movilă (1606-1607) coincid cu o perioadă de mari frământări politice. Documentele confirmă prezența unor medici polonezi la curtea acestora, legată de alianța strânsă dintre Movilești și nobilimea polonă. Un medic polonez, „doctorul Stanislaw”, este men­ționat în registrele de curte de la Liov, fiind chemat la Suceava pentru a trata pe unul dintre frați.

În același timp, Ieremia Movilă a beneficiat de serviciile unui medic grec din Constantinopol, care era totodată și agent politic al Patriarhiei Ecumenice.

Constantin Movilă (1607-1611), nepotul Movileștilor, este men­ționat în surse ca fiind tratat de un medic italian în 1610, identificat într-o scrisoare a ambasadorului venețian la Constantinopol.

Radu Mihnea (n. 1586 la Constantinopol), domn al Moldovei (1616-1619 și 1623-1626) și al Țării Românești (1601-1602, 1611-1616 și 1620-1623), este deosebit de relevant pentru istoria medicinei. Fiind un principe cosmopolit, educat și la Constantinopol, el a adus în Moldova mai mulți medici greci și turci, unii dintre ei formați la școli medicale din Orientul Apropiat. Rapoartele misiunilor vene­țiene atestă prezența la curtea sa a unui „medico greco di Costantinopoli” și a unui „dottore turco”, ceea ce arată diversitatea surselor de expertiză medicală. În plus, Radu Mihnea a avut contacte cu medici habsburgici, probabil prin intermediul legăturilor cu Transilvania, unde habsburgii încercau să-și extindă influența.

Medicina străină în timpul lui Vasile Lupu

Domnia lui Vasile Lupu (1634-1653) a marcat o perioadă de înflorire culturală și administrativă în Moldova, caracterizată printr-o centralizare a curții domnești și prin intensificarea legăturilor externe, mai ales cu Polonia, Imperiul Otoman și Europa Occidentală.

Această deschidere s-a reflectat și în domeniul medicinei, curtea fiind un centru unde medicii străini erau solicitați pentru tratarea domnitorului și a apropiaților săi. Sursele istorice consemnează prezența la curtea lui Vasile Lupu a medicilor greci și armeni, care erau experți în medicina bizantină și în farmacologia tradițională, utilizând atât plante medicinale locale, cât și preparate importate. Miron Costin menționează că aceștia erau plătiți din vistieria domnească și erau considerați indispensabili pentru sănătatea domnitorului și a familiei sale. Curtea lui Vasile Lupu reflectă o sinteză între medicina bizantină, influențele orientale și noile tendințe europene, aducând Moldova în contact cu rețelele medicale ale secolului al XVII-lea.

Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672, 1678-1685) a domnit în trei perioade distincte și în această perioadă curtea sa era caracterizată printr-o prezență vizibilă a medicilor străini. Sursele menționează că domnitorul a apelat la medici greci și italieni, veniți din Constantinopol și Polonia, pentru a-l asista atât în afecțiuni comune, cât și în tratamentele cronice. „Duca Vodă ținea la sine doftori de multe neamuri, greci și nemți, căci era boală în țară și mulți aveau nevoie de tămăduire”. Unul dintre aceștia era un medic venețian, specializat în tratarea bolilor renale și hepatice, iar altul, un grec din Fanar, expert în leacuri tradiționale bizantine. Totodată, Gheorghe Duca a întreținut corespondență cu medici din Liov, prin care solicita sfaturi și rețete pentru tratarea bolilor mai greu de vindecat.

Prezența medicilor străini în Moldova medievală (secolele XV-XVII) reflectă intersecția dintre politică, diplomație și știință într-un spațiu de frontieră între lumea otomană și Europa creștină. Analiza surselor arată că apelul la medici din afară nu a fost un fenomen întâmplător, ci o practică aproape constantă a domnitorilor moldoveni. În primul rând, medicii străini au fost în mod evident instrumente diplomatice. În al doilea rând, medicii străini au contribuit la transferul de cunoștințe medicale. Prin intermediul lor, la Suceava sau la Iași au ajuns idei și tratate medicale din Italia, Polonia sau Constantinopol. În al treilea rând, prezența medicilor străini a răspuns unor nevoi practice acute determinate de bolile domnitorilor, dar mai ales de epidemii. Medicii evrei, greci, armeni, italieni, germani și polonezi au adus în Moldova primele forme de organizare sanitară rudimentară.

Nu putem ignora faptul că apelul constant la medici străini este o dovadă a deschiderii Moldovei medievale către rețelele interna­ționale. Dacă în secolul al XV-lea dominau contactele cu Polonia și Veneția, în secolele XVI-XVII, accentul cade pe relațiile cu Imperiul Otoman și Patriarhia Ecumenică, dar și pe tentative de apropiere de habsburgi. Dincolo de succesul sau insuccesul tratamentelor medicului, rolul său major a fost acela de a conecta curtea domnească moldovenească la rețeaua culturală și politică a Europei și a Orientului.