Memoria drept ceremonial al interiorității: Galina Răduleanu

În volumul său memorialistic despre ex­pe­riența detenției în închisorile comuniste, „Repetiție la moarte din spatele gratiilor”, Galina Răduleanu notează că păstrează în memorie o prevestire a scrierii: „Chiar atunci mă gândeam că, într-o zi, s-ar putea să scriu despre ea”. Știm deja din numeroasele pagini de mărturisiri că în închisorile comuniste s-a ivit ceea ce putem numi rolul de editor oral în cazul versurilor scrise în închisoare - unii deținuți scriau, iar alții le memorau ­pentru o transcriere ulterioară.

În mod sigur, memorarea cu acu­ra­tețe se cultivă și pentru o viitoare mărturisire verbalizată, scrisă. Astfel, memorizarea, în închisoarea comunistă, devine o formă de libertate. Această dimensiune etică, psihologică se păstrează și la trecerea în scris a clipelor memorate care nu pot fi uitate niciodată.

Autoarele de memorialistică de detenție, ca și autorii, nu se victimizează, nu se sanctifică, există un firesc al mărturisirii chiar și când se descriu torturile, teroarea, intimidarea psihică, fizică, socială. Cu siguranță este o literatură a contextului, care apare, de obicei, după o mare traumă istorică (după o idee de Tzvetan Todorov).

În cazul memoriilor dr. Galina Răduleanu, relatarea este una a unei formări interioare, a unei rezistențe prin intermediul acestei interiorități. Autoarea se autocaracterizează drept „o interioritate hipersensibilă, vulnerabilă, avidă de afecțiune” (Dr. Galina Răduleanu, Repetiție la moarte din spatele gratiilor, a doua ediție, Pitești, 2013, p. 84). Astfel, iată cum descrie viața interioară ca deținut politic - colinda munții, asculta melodii, versurile poeților ca o creație proprie, descifra probleme filosofice, vorbea cu Dumnezeu: „A trebuit ca suferința să-mi deschidă porțile frumuseții și chiar mai mult decât atât. Atunci și acolo, cuvintele acelea aproape că se nășteau în mine. Un vers pe care l-am înțeles mai târziu era: «redă-mi comoara unei clipe,/cu anii de păreri de rău»” (Repetiție la moarte…, p. 332). Iar altăda­tă rememorează: „În închisoare, mai mult decât în viață, dacă nu reușeai să te depășești, dacă nu te fixai într-o trăire care să te transceandă, ajungeai o jucărie condusă de instincte, impulsiuni, împrejurări. Relația cu celălalt devenea una de suspiciune, interpretare, presupunând în el numai răul” (Repetiție la moarte…, p. 304).

La a doua înfățișare a procesului, memorialista își amintește că starea interioară resimțită atunci era notată în prezentul scrierii ca fiind de o fericire extremă: „Mă simțeam îngrozitor de fericită (ca-n fața morții).[…] În sufletul meu clocotea un fel de Simfonia a IX-a în care încăpeau toți, îi puteam îmbrățișa pe toți” (Repetiție la moarte…, p. 207).

La revenirea în celulă, deținuta de atunci crede cu toată tăria în achitare și bate în perete mesajul: „Vom învinge!” Derulând imaginile interioare de atunci pe firul memoriei, își amintește imaginea luceafărului, a frunzelor de plop și cântecul unei privighetori ca fiind „dureros de frumos”.

Scrierea memorialistică a Galinei Răduleanu se încheie cu o concluzie care pune în lumină toată desfășurarea narativă a memoriilor sale, creând, prin intermediul memoriei individuale exersate cu acuitate în momentul trăirii și revizitate în momentul retrăirii, un soi de memorie exemplară, dar una a interiorității: „Aflasem în sfârșit răspunsul la întrebarea «ce e viața»“ (Repetiție la moarte…, p. 426). Interesul principal al autoarei, mărturisit încă de la început și punctat de câteva ori pe parcurs, este acela de a cunoaște „ce e viața”, ce e natura umană, ce înseamnă din punctul de vedere al devenirii interioare închisoarea politică.

Toate stările interioare ale naratoarei sunt notate cu multă atenție (perioada petrecută la Uranus este una de „intensă trăire spirituală”), ca și trăirile celorlalte deținute. De asemenea, încearcă să trăiască prin intermediul vieților altora, ascultând cu multă răbdare povestea experiențelor fiecărei colege cu care a putut comunica. Spiritul acut al observației domină toate notațiile autoarei, conferind tonului narativ luciditate și obiectivitate în mod constant: „Sala aceea de așteptare mi-am fixat-o foarte adânc în memorie. Chiar atunci mă gândeam că într-o zi s-ar putea să scriu despre ea” (Repetiție la moarte…, p. 181).

Încercând să circumscrie paginii albe această odisee a trăirilor interioare, resimte imposibilitatea exprimării exacte, adecvate, a intensității trăirilor de atunci: „Cât de sărace, aride, imposibile sunt cuvintele... Ele pot ilustra o trăire, dar în nici un caz n-o pot cuantifica” (Repetiție la moarte…, p. 218).

A notat și în Jurnalul unui psihiatru această imposibilitate de cuantificare a trăirilor: „Din păcate, trăirile noastre interioare nu se pot cuantifica. Verbul «a durea» nu are greutate” (Galina Răduleanu, Jurnalul unui psihiatru și nu numai, 1997-2007, Ed. Christiana, București, 2022, p. 374).

Această certitudine este resimțită în momentul scrierii, dar nu și în momentul eveni­mențial, al trăirii evenimentelor, în închisoare, atunci când descoperă valențele demiurgice ale cuvintelor, născute din Cuvânt: „în starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial, sensul lor profund, care se răspândeau în mine «ca o mireasmă într-o pădure». Cu fiecare respirație parcă, fiecare celulă se «îmbiba» de înțelesul unui cuvânt. O trăire intensă în care te cufundai regăsindu-te. Miracol pe care l-am pierdut”.

Citind în închisoarea de la Arad Noul Testament, trăiește adevărul cuvintelor ca la ­început de lume: „Citisem și afară Noul Testament, dar în închisoare cuvintele se umpleau de întregul lor conținut, pe care-l recepționai în totalitate”.