Mersul cu icoana face simţită prezenţa Fiului Întrupat

Un articol de: Pr. conf. dr. Lucian Petroaia - 21 Decembrie 2018

Mersul cu icoana este ritualul liturgic prin care se vesteşte în toate casele, tuturor creştinilor, apropierea praznicului Naşterii Domnului Iisus Hristos. Această tradiţie misionar-liturgică se menţine şi astăzi, în aproape toate zonele ţării şi se constituie într-o temă ce ar trebui studiată aprofundat din punct de vedere istoric, liturgic, misionar. Intrarea icoanei în casele creştinilor semnifică intrarea Domnului Hristos în „casa sufletului”.

Acest ritual este, practic, o ierurgie prin care se aduce vestea Naşterii Domnului şi se binecuvântează viaţa creştinului, acolo, în spaţiul ambiental intim: casa unde omul vieţuieşte. Ca orice slujbă a Bisericii, şi această ierurgie are rădăcini biblice. Purtând icoana în case, preotul se aseamănă îngerilor (Luca 2, 13-14) şi păstorilor (Luca 2, 15-18, 20), care au adus întregii lumi vestea despre naşterea lui Mesia, în Betleemul Iudeii, precum fusese scris (Isaia 7, 14; Miheia 5, 1). Prin imagine sacră, icoana Naşterii Domnului „consemnează” fidel şi definitiv, într-o sintetiză teologică de mare forţă, momentul major, unic şi sfinţitor din iconomia mântuirii: Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Altfel spus, înomenirea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1, 14; Coloseni 2, 9; Evrei 1, 1-3) arată menirea înaltă pe care o are „casa cea de lut a sufletului” - trupul fiecărui creştin, chemat să devină, prin Hristos, cer al Lui! Intrarea icoanei în casele creştinilor semnifică, totodată, intrarea Domnului Hristos în „casa sufletului” creştinului, pentru a-Şi face acolo locaş betleemic. Astfel preotul, cel mai de seamă dintre toţi colindătorii care merg la casele creştinilor în zilele premergătoare Crăciunului, mărturiseşte şi arată, prin icoana pe care o poartă, adevărul naşterii lui Hristos, atât de plastic relatat în colindele care Îl prezintă pe Domnul ca un Colindător-Pelerin ceresc, pe pământ, între oameni.

Această rânduială se poate înţelege mai bine prin similitudine cu lucrarea pe care o împlineau odinioară crainicii împărăteşti, care vesteau până la marginile împărăţiei că împăratului i s-a născut fiu - prinţul moştenitor sau prin evocarea acelor „toboşari-vestitori” (numiţi „telal-başa” în timpul domniilor fanariote) care, la noi, la români, anunţau pe la răspântii noile porunci ale domnului. Aşa şi preotul vesteşte tuturor, pe bulevarde luminate feeric şi pe uliţe, în bordeie sau în case de lux, celor virtuoşi şi celor păcătoşi, deopotrivă, ceea ce Biserica psalmodiază prin graiul Sfântului Grigorie de Nazianz: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!...”.

Vechimea acestui ritual

Istoricii menţionează acest ritual încă din secolul al IV-lea, când preoţii răsplăteau jertfa creştinilor care ajunau aspru în ziua de 5 ianuarie (ajunul Epifaniei - Bobotezei şi al Crăciunului, sărbători care până la anul 379 d.H. s-au ţinut laolaltă) cu aducerea, în casele lor, a icoanei Naşterii. Există, bineînţeles, şi o legătură cu tradiţia bizantină a procesiunilor cu icoane, care a generat tradiţia slavă - de secol XVII ş.u. - de a se aduce la bolnavi, acasă, icoane prin care Dumnezeu lucrează tămăduiri. Obiceiuri populare care se pierd în negura vremurilor atestă vechimea acestui ritual la români. La jumătatea secolului al XVII-lea, diaconul Paul de Alep consemna în „Jurnalul” său de călător prin Muntenia şi Moldova (1652-1659) că, „în seara dinspre Naşterea lui Hristos, preoţii (...) însoţiţi de sărmani, citeţi şi corişti (...) purtând icoane, umblă prin norod toată noaptea (...) cântând Naşterea lui Hristos”.

Cum se pregăteşte „mersul cu icoana”

Fiind un ritual unic pe parcursul anului, „mersul cu icoana” se cuvine să fie bine pregătit, atât de către slujitorul sfinţit, cât şi de credincioşi. De la preoţii bătrâni se păstrează rânduiala ca, în ziua de 20 decembrie, la Înainte-prăznuirea Naşterii Domnului, icoana praznicului să fie adusă din eclesiarhie în biserică, pentru a fi „primenită”: este aromată cu mir, stropită cu agheasmă şi aşezată în Sfântul Altar, la proscomidie, unde preotul pune înaintea ei o candelă aprinsă. În ziua începerii „mersului cu ajunul”, dis-de-dimineaţă, icoana este împodobită cu un ştergar ţărănesc, frumos ornat cu motive populare, legat cu fir de busuioc.

În vederea pregătirii pe care o presupune sărbătoarea Naşterii Domnului - vestită de venirea preotului cu icoana, toţi membrii familiei sunt chemaţi să contribuie cu ceva. În primul rând, din timp, pe parcursul postului, creştinii îşi curăţă „casa sufletului”, prin Spovedanie şi primirea Sfintei Împărtăşanii. Astfel înfrumuseţaţi duhovniceşte, creştinii purced la a face curăţenie generală în casă, în curte şi în gospodărie. În preziua venirii preotului, de-cu-seară, gospodinele pregătesc bucate de post. În zona de sud şi sud-est a ţării se pregătesc „scutecele Domnului”, un preparat special, din foi fine de aluat îmbibate cu miere şi arome şi umplute cu nucă măcinată. Toate sunt rânduite frumos în camera centrală a casei (la ţară numită „casa mare”) pe masă, unde se aşază şi candela aprinsă. Apoi se înmiresmează casa prin tămâieri şi se rostesc rugăciuni, iar la timpul potrivit toţi membrii familiei se adună în prag, aprind lumânări şi aşteaptă venirea preotului cu icoana.

Cum se săvârșește această rânduială

Preotul, cu epitrahilul pe grumaz, poartă ceremonios pe braţe, în dreptul pieptului, icoana Naşterii Mântuitorului. Când intră în casa creştinului, împreună cu dascălul şi cu cei care îl însoţesc, slujitorul sfinţit cântă troparul şi condacul praznicului Naşterii Domnului - cele două sinteze imnografice, care redau, dens, semnificaţiile sărbătorii. Cu icoana Naşterii Domnului, preotul închină casa în cele patru laturi, rar, ritos, începând cu răsăritul, mai precis cu locul unde se află icoanele din cameră. Într-un dialog tainic, haric şi aducător de daruri cereşti pentru sufletele gazdelor, icoana Naşterii Domnului „salută” astfel micul „altar al familiei”, binecuvântând casa şi pe creştinii care vieţuiesc acolo! După aceasta, preotul dă icoana celor de faţă, spre sărutare. Toţi se închină şi slăvesc pe Dumnezeu, pregustând astfel bucuria sărbătorii Naşterii Domnului. Preotul rosteşte o ectenie şi binecuvântează prinoasele pregătite pe masă. Conţinutul ecteniei poate fi adaptat în funcţie de starea duhovnicească a gazdelor: de mulţumire (pentru binefacerile primite de-a lungul anului), pentru sănătate (în cazul unor bolnavi din acea familie) sau pentru alte pricini duhovniceşti. Se remarcă aici caracterul profund misionar-pastoral al „mersului cu icoana”, prilej cu care preotul poate cunoaşte direct problemele spirituale, sociale şi materiale ale credincioşilor din enorie; el poate întocmi sau actualiza evidenţa credincioşilor aflaţi în situaţii dificile, în vederea unor intervenţii ulterioare mult mai „eficiente” din punct de vedere pastoral şi filantropic.

Cândva, un preot la vârsta deplinei maturităţi, rememorând această tradiţie sfântă, afirma: „Când eram copil şi venea preotul cu icoana, simţeam că la noi în casă a intrat Dumnezeu!”. Icoana, prezenţă reală a Pruncului Iisus, Îl aduce pe Acesta în maximă apropiere faţă de cei care Îl primesc. Preotul, ca purtător al harului preoţiei şi ca „iconofor” - căci poartă, ca un iconostas viu, icoana Naşterii Domnului -, face simţită în casele creştinilor prezenţa în şi prin har a lui Fiului lui Dumnezeu Întrupat, pe Care Îl simte şi „Îl vede numai omul care crede!”. Prin prezenţa preotului şi a icoanei se binecuvântează casele, se înseninează sufletele, se alungă supărările, se alină bolile şi toţi creştinii îşi pregătesc inimile pentru colinde şi pentru marele praznic care se apropie. Nu în ultimul rând, trebuie arătat că, după plecarea preotului, dacă este Ajunul Crăciunului - când se posteşte aspru - din prinoasele ce au fost binecuvântate nu se gustă decât după Ceasul IX (ora 15:00). Mare parte din acestea sunt oferite săracilor, de pomană pentru sufletele celor adormiţi, ca şi până la ei să ajungă vestea luminoasă a Naşterii Domnului.

„Mersul cu icoana” este o lucrare de apostolat, pe care preotul o împlineşte, cu multă jertfelnicie, şi astăzi, într-o lume care, deşi se îndepărtează de Dumnezeu, are tot mai multă nevoie de El.