Micul catehism: Învăţături despre rugăciune

Rugăciunea este ridicarea minţii şi a voii noastre către Dumnezeu. Ascetul Evagrie Monahul consideră că „rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu“. De aceea, se cuvine ca atunci când creştinul se adresează lui Dumnezeu, adică atunci se roagă, să renunţe şi să îndepărteze toate grijile lumeşti şi să-şi orienteze toate puterile duhului numai către Dumnezeu. Adică, cugetarea să fie îndreptată spre El, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu El, cum ar sta cu un tată, alungând orice gând patimaş.

Ţinând cont de seama de persoana care săvârşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul când se săvârşeşte, rugăciunea este două feluri: rugăciunea particulară şi rugăciunea Bisericii, cu alte cuvinte, cultul particular şi cultul public comun. Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur sau împreună cu cei din familia sa sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar alcătuită în momentul adresării către Dumnezeu, potrivit stării sufleteşti şi nevoilor personale ale acelui moment. O astfel de rugăciune a fost făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea a vameşului în templu (Luca 18,13); cea făcută de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temniţă (Fapte 16, 25). Pentru a spori evlavia lăuntrică rugăciunea este însoţită de unele semne văzute, precum semnul sfintei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mâinilor. Rugăciunea este foarte importantă pentru lume în general, pentru întreaga comunitate creştină, cât şi pentru persoanele aflate în singurătate.