Minunatele portocale care vesteau Crăciunul

Aş mânca o portocală!, începea învăţătorul nostru jocul. De ce una şi nu două!, continua copilul care avea numărul 2. Şi aşa mai departe până când fiecare copil neatent era dat afară din joc şi rămâneau să se războiască ultimii doi...

În timp ce spuneam însă cuvântul magic, "portocală", ni se lăsa apă în gură, şi aşa ne-am fi dorit să mâncăm măcar o felie, dacă nu aveam una întreagă. Dar nu se mai găseau. Stăteau bieţii părinţi şi rudele pe la cozi interminabile să prindă un kilogram de portocale pentru ca mai apoi să le dea Moşului, iar el să le pună sub brad ori sub pernă, acolo unde nu era brad în casă de Crăciun. Între noi fie vorba, pe la ţară nu prea avea toată lumea pom împodobit, Moş Crăciun punea ce avea sub perna fiecărui copil. Şi aveau loc cadourile, pentru că punea ceva nici prea mare, nici prea mic, ceva potrivit, un dar de care copilul se bucura la fel de mult ca de orice ar fi primit. Când era vreo cutie cu vreun joc, ceva mai mare, atunci era lăsat pe masă, cu numele copilului scris pe bileţel. Oare ce-o să ne aducă anul ăsta Moş Crăciun? Întrebam de fiecare dată, în loc să spun ce aş fi vrut să îmi aducă. Mama întreba şi ea: dar tu cam ce-ai vrea să-ţi aducă? Nu ştiu sigur, poate o pereche de mănuşi, am văzut eu la magazin la noi unele roşii. Şi el îmi aducea. Dar aveam mereu ciudă pe el că nu reuşeam să-l văd. Degeaba stăteam trează până aproape de miezul nopţii şi mă mai şi lăudam că de data asta nu-mi mai scapă. Degeaba. De fiecare dată, aburul mâncărurilor specifice, părinţii care tot mai trebăluiau, toate aveau asupra mea un efect adormitor. Mai auzeam eu ceva foşnete şi uşi deschise foarte uşor, dar nu reuşeam să văd dacă e chiar Moş Crăciun sau doar mama a trecut pe acolo. Abia dimineaţa ne înghionteam şi râdeam fericiţi că Moş Crăciun a trecut pe la noi şi ne etalam darurile şi le comparam... Prea mici să înfruntăm gerul până la biserica aflată la câţiva kilometri, prima parte a zilei de Crăciun, noi, copiii, ne-o petreceam aşteptând cu mare nerăbdare venirea celor mari de la slujbă. Nimeni n-avea voie, oricât de mic, să mănânce ceva înainte să luăm anafură. Abuream geamurile tot lipindu-ne feţele să vedem dacă vin ai noştri sau nu. În sfârşit, veneau! Înainte de orice, puţin şorici de pe capul porcului tăiat şi păstrat la rece. Se făcuse o cruce cu cuţitul pe fruntea lui, iar acum mama, după ce-l tămâia, ne dădea la fiecare câte puţin. Pe urmă, masa cu toate bunătăţile. Şi miraculoasele portocale îmbălsămau aerul cu parfumul lor. Era magia întregii fericiri să ştii că zăpada scârţâie sub ghete, că îţi rămâne mâna lipită de funia saniei dacă nu ai mănuşi, dar să te bucuri de asemenea fructe. Nu ştiu copiii de azi ce simt când mănâncă portocale, poate sunt plictisiţi şi sătui de ele, părinţii lor le găsesc în orice alimentară. Mie mi-a trebuit mult timp după decembrie ´89 pentru a nu mai considera o impietate să mănânc portocale oricând. Şi ştiu că toţi cei din generaţia mea au trăit la fel, de aceea pentru noi Naşterea Domnului este cu adevărat Sărbătoarea Darului, căci am primit atunci cel mai de preţ dar: libertatea noastră.