Mioriţa mamei Siţa din Rucăreni

Mă întreb uneori dacă nu cumva fiecare vrâncean trăieşte, într-o formă sau alta, propria-i Mioriţă, ca pe un dat al cerului, deodată cu începutul. Dacă nu cumva Mioriţa însăşi este atât de profund împlântată în fibra fiecăruia, încât orice ar face el, orice ar vorbi, orice ar gândi, până la urmă tot o Mioriţă mărturiseşte.

Mama Sevastiţa Ghimpu, adică mama Siţa din Rucărenii Sovejei, din judeţul Vrancea, o bunicuţă de 92 de ani, simpatică, vioaie şi ageră ca o nevăstuică, m-a convins încă o dată că lumea - adică satul, stelele şi pământul - cu toate cele ale ei a fost şi rămâne o cale ce se termină, întotdeauna, cu o nuntă-n cer. De mai bine de două decenii, deşi nu sunt vrâncean, drumurile verii mă poartă constant spre Vrancea, pentru o necesară întâlnire cu Mioriţa. Abia în acest an am realizat însă lucrul acesta, deşi o aflam acolo de fiecare dată. Şi nu este vorba despre mioriţa laie-bucălaie din baladă, ci despre o stare anume la care, dacă te conectezi o dată, simţi acut nevoia unei necesare şi obligatorii reveniri, unei reîncărcări. Lucrează în satul acesta un duh chemător pe care nu-l poţi refuza şi nici explica în cuvinte, ci numai îl poţi simţi. Uneori ca o tânguire, alteori ca un ţipăt sau ca un zvâcnet de inimă, ca un dor devastator. Zidind toată viaţa drumul spre cer Anul acesta, deşi o cunoşteam de peste 25 de ani, am stat de vorbă altfel cu mama Siţa din Rucăreni, comuna Soveja. Vecina rudelor prin alianţă la care trag de fiecare dată. O bunicuţă pe cât de simpatică, pe atât de vioaie şi ageră, precum o nevăstuică. Şi din această întâlnire am aflat eu despre viaţa ei şi despre lume, luminându-mă că, dincolo de cuvinte, mama Siţa trăieşte de o viaţă propria-i Mioriţă, pe care, acum, mi-a mărturisit-o şi mie. Poartă femeia aceasta în sine, închipuie în port şi în vorbe, prototipul sovejan al omului care zideşte toată viaţa un drum, ca să se sfârşească acolo sus, în cer, întotdeauna cu o nuntă. Adică cu o împăcare. Cu o lumină. Cu o bucurie. Cu o iertare. Referitor la Sevastiţa Ghimpu, adică la mama Siţa, cuvintele mele sunt prea sărace şi mult prea pălite ca să poată mărturisi convingător propria-i Mioriţă. Adică propria-i viaţă şi trăire. De aceea, o las pe dânsa să vorbească, aşa cum ar povesti nepoatelor şi strănepoatelor despre sine, despre lume şi despre Dumnezeu. Mai ales despre Dumnezeu, căruia întotdeauna Îi mulţumeşte în genunchi. De aproape şapte decenii, trăind văduvia Eu sunt din Soveja. Aici m-am născut, aici am trăit. Casa asta este casa bărbatului meu. Eu m-am născut şi am crescut ceva mai sus. Dumnezeu m-a făcut aşa. El m-a ţinut sănătoasă. Dacă Dumnezeu nu ar fi vrut, nu ajungeam până acuş. Am rămas de la 23 de ani vădană de război. A plecat omuâ meu la război. Îl chema Ghimpu Ion. A murit la Cotu Donului. Când a plecat, zicea el: "Hitlere n-ai avea parte/ De copiii tăi la moarte/ De colac şi lumânare/ C-ai pus ţărili-n mişcare". Aşa zicea el. Avea 27 de ani... Eu am acum 92 de ani. Destui. Mai zic câteodată la părintele: "M-a uitat Dumnezeu, părinte!". Iar el îmi spune: "Nu mai zice mamă Siţă aşa, că e păcat. Dumnezeu are grijă!". Dar chiar că El a avut grijă. Când a plecat bărbatuâ meu la război, Maria, fiica mea cea mare, era de 2 ani, iar Florica, fata cea mică, de 6 luni. Dar m-am descurcat foarte bine, că m-a ajutat Dumnezeu. La mine nu a întins mâna nimenea şi nu mi-a zis: "Na 5 lei!". Am muncit şi numai Dumnezeu m-a ajutat. Am ţesut la lume. Ţeseam catrinţe de-alea frumoase. Nu eram în stare să auz noaptea ceasul când suna la ureche. Trebuia să mă scol. Era femeia nună, sau era mireasă şi trebuia la ora cutare să hie fota gata. După război, când cu foametea, am fost plecată la Sicula, spre Banat. Fetele le-am lăsat cu mama, iar eu am plecat cu lumea, deasupra trenului, că n-aveam loc în tren. Acolo am ţesut la război. Se închina femeile de acolo zicându-mi: "Să-ţi întărească Dumnezeu brâncuţilii, adică mâinilii!". Aşa zicea. Când am plecat, nu ştia ce să mai îmi facă, nu ştia ce să mai îmi dea ca să aduc la fete. Muncesc şi acum, că nu-i bine să stai. Nu prea pot merge prea departe, că alminterea m-aş duce. Mă mişc pe aici prin curte. Curăţ porumb, fac curăţenie, spăl, mătur, coc, fac mâncare. La Tulnici, în Năruja, am stat 14 ani ca să-mi cresc strănepoatele. Am crescut şi două nepoate. Pe unde mergea părinţii lor, mă duceam şi eu cu ei! Umblările de peste vremuri ale mamei Siţa În viaţă, am umblat şi pe la Cluj, şi pe la Bucureşti. Florica, fata mea cea mică, pe la 6 luni s-a îmbolnăvit de meningită, şi m-am dus cu ea. Am fost şi la doctoru' Aurel Marina din Bucureşti. M-am dus acasă la el cu fata! Ziceam ca să o tămădui. Dar acu' sunt mulţumită în faţa lui Dumnezeu cum e. E harnică, vrednică, deşteaptă. Are doar ceva probleme cu vorbirea. În sat, balada Mioriţa o cânta lumea bătrână de la noi. O cânta şi când legăna copiii şi când şedea de vorbă prin sărbători. O cânta şi mama şi am cântat-o şi eu. Ce mi-a plăcut în viaţă n-am avut parte. M-am rugat însă la Dumnezeu ca să-mi ajute să pot trăi pă lume. Nu mi-a plăcut minciunili şi curvia. Am fost femeie la locu' meu. Puteţi să întrebaţi oamenii din Soveja, pă cine vreţi, despre asta. Mie nu mi-a plăcut aşa ceva. Nu mi-s prea dragi nici vremurile d-acu'. Eu şi nepoatelor şi strănepoatelor le spun să fie cuminţi. Despre slujbă şi rugăciunea de seară Totdeauna mergeam la biserică. M-aş mai duce şi acuma, dar nu mai pot. Mă trezesc duminica şi mă uit la slujba de la televizor. Până nu se termină, nu mănânc, nu mă mişc în altă parte, ascult şi mă închin, stau acolo. Abia după aia mănânc. Seara, înainte de culcare, mă aşez în genunchi şi spun rugăciuni. Uite aşa spun: "Marie, Sfântă Fecioară,/ Gându' meu la tine zboară,/ Ruga mea la tine pleacă/ Să nu fii îndurerată./ Maică, cererile să le primeşti,/ Tu dulce să mă-ngrijeşti./ În toată clipa cea grea,/ Tu să fii lumina mea./ Când oi fi în zile grele,/ Tu să mă fereşti de rele./ Când oi fi-n călătorie,/ Marie să-mi fii soţie./ Şi-n aceast' a mea viaţă,/ Tu să-mi dai mie povaţă./ Asemenea bucurii,/ Cu dorul tău să mă mângâi./ Păzeşte-mă zi şi noapte,/ De la pagubă mă scoate./ Nu lăsa ca paşii mei/ Să-ntâlnească oameni răi./ Păzeşte-mă de duşmani,/ Că tu eşti al meu liman./ De boală necugetată,/ De moarte neaşteptată,/ De primejdii stricătoare,/ De gând rău şi de-nchisoare,/ Şi de orice supărare,/ Şi de rău în astă lume./ Marie, lăudat nume,/ Ascultă a mea rugare,/ Cere la toţi iertare,/ De la Hristos Fiul tău,/ Şi Preasfântuâ Dumnezeu,/ Sănătate să ne dea,/ Scârba de la noi s-o ia. Amin!" Nunta din cer şi necuvintele mele La sfârşitul rugăciunii pe care bătrâna a rostit-o, ca de obicei, în faţa icoanei din casă, spre care mă trăsese de mână "ca să-ţi arăt", am spus şi eu Amin. Ca un sfârşit de drum spre cer. Ca o împlinire. Ca o mulţumire. Ca o iertare. Ca un dor de dor. Ca o Mioriţă fără sfârşit, ca şi rugăciunea rostită. Ca o nuntă în care şi eu m-am simţit nuntean, sau poate brad, sau poate paltinaş, sau poate pasăre… În rest, doar necuvintele mele…