Miron Cristea, un patriarh eminescolog

La împlinirea a 165 de ani de la naştere, amintim prima lucrare academică dedicată marelui poet Mihai Eminescu. Trecuseră numai şase ani de la mutarea sa la Domnul când, în 1895, Elie Cristea, un tânăr doctorand, absolvea studiile de filozofie şi filologie modernă la Budapesta cu o teză intitulată „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română“. În cuprinsul ei a fost numit pentru prima dată „luceafărul poeziei româneşti“. Iar autorul avea să devină, peste ani, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.

La finalizarea studiilor doctorale, Elie Cristea avea 27 de ani şi era al doilea ardelean cercetător al operei eminesciene. Primul, detractor prin excelenţă, a fost un profesor blăjean - nomina odiosa - rămas în istoria literaturii cu faimă de Erostrat. Preocupat de adevăr istoric scos de sub colbul arhivelor şi al vremii, vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală publică, în 1984, volumul „Pagini dintr-o arhivă inedită“, dedicat personalităţii lui Elie Miron Cristea. Primul document din addenda este chiar traducerea tezei de doctorat după originalul maghiar. Un manifest al unui ierarh cărturar pentru recunoaşterea de către istoria culturii şi a literaturii române a meritelor celui dintâi Patriarh ca eminescolog avant la lettre: „Firesc, monografia are şi unele lipsuri de informaţie, dar ea rămâne valoroasă prin însăşi alegerea temei de către autorul ei, în acea vreme şi în acel loc, şi la atât de scurt timp după moartea poetului. Măcar pentru aceste motive şi pentru prioritatea ei în şirul marilor şi multelor monografii ce i se vor consacra poetului mai târziu, ar merita să fie menţionată în istoriile literare. Ar fi însă o greşeală să limităm contribuţia sa doar la atâta. Deşi e vorba de o disertaţie academică supusă unor reguli cu privire la întindere, autorul reuşeşte totuşi să prindă toate marile coordonate ale creaţiei eminesciene“. Istoricul literar Elena Stan o numea, în 1969, „prima monografie - în adevăratul sens al cuvântului - asupra lui Eminescu“.

O sintagmă ce a ajuns să-l definească pe Mihai Eminescu

Tânărul literat Elie Cristea a compus metafora împământenită, generaţii de-a rândul, peste veacuri, despre Mihai Eminescu: „Talentul poetului s-a format încet, dar sigur, până ce a devenit luceafărul poeziei româneşti“. La final de secol XX, doctorandul ardelean cerceta în Budapesta universitară opera poetului nepereche, clădindu-şi un nume în imperiu şi făcând cunoscută în mediul academic personalitatea unui tânăr de geniu. Prima parte a lucrării, dedicată vieţii lui Eminescu, denotă o cercetare minuţioasă. Poate nu exhaustivă - anumite aspecte vor fi fost corijate de critici de-a lungul vremii -, viaţa lui Eminescu citită din condeiul lui Elie Cristea serveşte drept instrument de lucru pentru eminescologi prin detalii coerente şi comentarii pertinente. Ipoteştii copilăriei sunt prezentaţi drept ogor binecuvântat în care a nutrit sămânţa iambilor şi troheilor ce preaslăvesc natura: „Liniştea şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor - pe care aşa de frumos le-a cântat în versurile sale , - singurătatea pădurilor şi, în general, contactul direct cu natura au avut o influenţă adâncă şi permanentă asupra lui şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în minunatele sale poezii. Trăind în sânul şi în singurătatea naturii, iubind singurătatea, nu s-a putut sustrage de sub influenţa acesteia; aşa s-a dezvoltat una din trăsăturile esenţiale ale fiinţei lui: sensibilitatea faţă de frumuseţile naturii care, în toiul suferinţelor de mai târziu, i-a adus multe mângâieri. În poeziile sale găsim cele mai frumoase descrieri ale naturii. Ele ni-l înfăţişează pe poet ca pe un adânc observator al naturii. Încă din copilărie a legat prietenie cu codrul şi numai aici s-a simţit cu adevărat bine. Mai târziu, nemulţumit de lume şi de propria lui viaţă, va suspina cu nostalgie după acele vremuri, în care a fost atât de fericit, în mijlocul naturii prietenoase“.

Viaţa lui Eminescu nu este prezentată encomiastic, ci realist. Obiectiv. Nu sunt trecute cu vederea episoadele mai puţin fericite ale poetului. Dar sunt prezentate decent, fără a-i găsi justificări inutile. Specific metodei de lucru a autorului acestei teze este prezentarea unor versuri scrise de Eminescu alături de anumite detalii biografice. Procedeul dă cursivitate textului şi îl aduce la persoana I, comentându-şi, parcă, aspecte din propria viaţă: „Negruzzi (Iacob, n.a.) îi cerea câteodată voie să corecteze unele versuri mai nereuşite, sau să completeze unele lipsuri. Eminescu îşi dădea întotdeauna consimţământul cu obişnuita lui modestie, zicând: «... că şi ceea ce rămâne are o valoare neînsemnată». Aşa a fost el întotdeauna. Nu-i plăceau laudele, precum nu se sinchisea nici de ura cuiva. El însuşi spunea: «De-oi urma să scriu în versuri, teamă-mi e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură» (Satira II)“.

Prima exegeză adevărată a operei lui Eminescu

Dacă viaţa poetului era oarecum cunoscută, în privinţa operei Elie Cristea se dovedeşte un veritabil deschizător de drumuri. Tratează, evident, opera cunoscută în epocă. Numeroase manuscrise erau încă inedite, aflate fie în custodia lui Titu Maiorescu, fie în proprietatea fratelui poetului, Matei Eminovici. Opera publicată se bucură, însă, de o veritabilă exegeză: „Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. Aceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte. Eminescu, ca şi alţi poeţi de renume din secolul lui, a studiat atent poezia populară, găsind şi înţelegând ceea ce are mai viu în ea, frumuseţea ei nepieritoare. A înţeles întocmai gândirea poporului şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială. Poeziile sale de inspiraţie populară sunt adevărate modele ale genului. Citind aceste poezii, parcă auzim vocea poporului. «Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule?»...“

Atitudinea poetului faţă de sentimentul religios nu este foarte relevantă, întrucât cercetătorul se raportează în special la creaţia „Împărat şi proletar“, în care se regăsesc mai multe modele de discurs, nici unul neputând fi pus pe seama autorului fără tăgadă. Apreciază, în schimb, scriitura satirică a lui Eminescu: „Nu a existat încă un scriitor român care să mânuiască atât de abil arma satirei ca el“. Din exegeza sa nu putea lipsi „Luceafărul“, pe care îl numeşte „perla literaturii române“.

„Dragostea de limbă şi de poporul care a dat naştere la astfel de poeţi“

Cel care avea să devină Patriarhul Miron Cristea se simte cel mai bine reprezentat, ca român, de Eminescu patriotul. Când comentează „Doină“, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ şi în special „Scrisoarea III“, transpare un sentiment de mândrie naţională: „Există oare în toată creaţia pămânească o poezie care să se întipărească în sufletul fiecărui român ca Doina? Pot să afirm cu tărie că nu“. Iar după ce prezintă prea bine-cunoscutele versuri din dialogul Mircea - Baiazid, conchide: „Nicăieri nu găsim o frază anume patriotică, dar totuşi citind astfel de pasaje, omul îşi simte inima încălzită de patriotism. Aceasta este adevărata artă! O operă reuşită trezeşte sentimente, pe când una cu fraze multe, dar nesemnificative, ne lasă reci. Chiar şi acele părţi în care nici nu aminteşte de ţară sau de popor, ne sugerează sentimente patriotice. Cine nu simte, de pildă, la citirea unor poezii de-ale lui Eminescu, dragostea de limbă şi de poporul care a dat naştere la astfel de poeţi?!“

Publicistica sa este prezentată ca rod al unei conjuncturi - Eminescu s-a angajat ca jurnalist pentru a-şi câştiga pâinea - fericite, întrucât rămân în urma sa articole de talia celor din „Timpul“: „Sunt cele mai frumoase dintre toate câte au apărut vreodată în coloanele acestui ziar. Sunt articole energice, curate, din care lipsesc neologismele şi străinismele“. În epocă avea o reputaţie dobândită ca poet, mai puţin ca autor de proză sau jurnalist: „Eminescu s-a impus în literatura română în special prin poeziile sale. Lucrările de proză sunt în mare parte necunoscute. Unele sunt abia acum scoase la iveală din revistele în care au apărut. Poeziile lui Eminescu au câştigat repede opinia publică românească şi au devenit cea mai îndrăgită lectură a păturii culte româneşti. Prin poeziile sale de o rară frumuseţe el a reuşit să dea cea mai adâncă expresie mulţimii gândurilor“.

Elie Cristea „trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă“

Cel care l-a descoperit pe Patriarhul Miron Cristea ca eminescolog a fost Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală. Ierarhul cărturar scria că Elie Cristea „trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dintâi studiu solid - cât se putea la vremea aceea la o universitate străină - despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită“. Iar despre Eminescu scria că „a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin «limba noastră». ş...ţ Eminescu a străbătut din veacul său într-al nostru triumfător. Detractorii n-au reuşit să-l împiedice nici măcar cu un pas. Şi drumul său e deschis spre veacurile viitoare, din triumf în triumf, fiindcă e Cezarul nemuritor al poeziei româneşti. Al poeziei“.

La sfârşitul anilor â80 ai secolului trecut, Antonie Plămădeală nota: „Geo Bogza îmi trimite în fiecare an, la 15 ianuarie, câte un gând despre Eminescu. În anul acesta mi-a scris: «15 ianuarie. Mireni şi mitropoliţi, nu uitaţi să luaţi lumină din marea lumină a acestei zile»“. Cei doi purtau, la fiecare sfârşit şi început de an, o corespondenţă neconvenţională. Ierarhul scria de Naşterea Domnului şi răspunsul sosea de naşterea Eminescului: „Ani de-a rândul eu îi scriam de Crăciun, de Naşterea Domnului, iar el îmi scria de 15 ianuarie, de naaşterea lui Eminescu! Nu ştiu ce e în capul şi în inima lui Geo Bogza cu privire la Naşterea Domnului şi cu privire la Dumnezeu, dar cine crede în Eminescu crede şi în Dumnezeu“.