Mitropolitul Calinic Miclescu: o poveste de război şi pace

Mitropolitul Calinic Miclescu (din botez Constantin) s-a născut la 16 aprilie 1822, la Suceava, într-o veche şi strălucită familie boierească, atestată încă din veacul al XV-lea. Tatăl său, logofătul Scarlat Miclescu, era fratele lui Sofronie Miclescu, episcop al Huşilor în perioada 1826-1851, devenit ulterior mitropolit al Moldovei.

Urmând tradiţia familiilor moldovene ca măcar unul dintr­o generaţie să apuce calea monahismului, Constantin Miclescu este călugărit la Huşi, în 1842, de către unchiul său, sub numele de Calinic. A fost hirotonit ierodiacon (1843), ieromonah (1848), fiind hirotesit apoi protosinghel şi arhimandrit. Afirmarea în Divanul ad-hoc al Moldovei În anul 1851, părintele Calinic devine egumen la Mănăstirea Slatina, iar la 2 februarie 1855 este hirotonit arhiereu titular cu titlul "Hariupoleos". În anul 1857, Calinic Miclescu este ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, ca reprezentant al mănăstirilor neînchinate, alături de arhiereul Filaret Scriban de la Mănăstirea Socola. Din acel divan care a jucat un rol extrem de important în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti au mai făcut parte următorii clerici: mitropolitul Sofronie Miclescu (preşedintele Divanului ad-hoc), arhiereul Nectarie Hermeziu, locţiitor de episcop la Roman, arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi, ca membri de drept, precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhii, anume arhimandritul Neofit Scriban (Iaşi), arhimandritul Melchisedec Ştefănescu (Huşi) şi preotul Dimitrie Matcaş (Roman). Această grupare alcătuită din elemente de elită ale clerului a impus un nivel extrem de ridicat discuţiilor din cadrul Divanului ad-hoc, mai ales în ceea ce priveşte organizarea bisericească şi relaţiile Bisericii Ortodoxe cu statul. Acum este exprimată în termeni categorici dorinţa ca biserica "Moldo-României" să fie autocefală şi s-a elaborat un program foarte îndrăzneţ pe care Nicolae Iorga l-a considerat "un început de stratificare, de laicizare, de descălugărire a Bisericii, pe care numai clerici foarte îndrăzneţi o puteau iscăli". Tradus în termenii de azi, programul propus avea drept scop unificarea şi uniformizarea vieţii bisericii, prin renunţarea la vechiul sistem construit din numeroase excepţii şi din largi autonomii, o centralizare şi o birocratizare a Bisericii care urma să exprime noile tendinţe din viaţa social-politică românească, în care statul trebuia construit pe baze moderne sub semnul ideii de unitate şi coerenţă. Acelaşi program exprima ideea de parteneriat între instituţiile statului şi Biserică, aceasta din urmă având propria dinamică şi propriul rol în societate. Acest fapt nu a fost însă respectat în anii care au urmat. Suferinţele unchiului Sofronie La scurt timp după realizarea Unirii din 1859, cele două adunări ale Principatelor Unite au luat în discuţie problemele legate de organizarea Bisericii şi de patrimoniul acesteia, tendinţa fiind de tratare a Bisericii drept un serviciu oarecare al Statului. În Moldova, mai ales, unde ministru al cultelor era Mihail Kogălniceanu, presiunea asupra Bisericii a fost imensă. Evenimentele de atunci sunt descrise astfel de Nicolae Iorga: "Mitropolitul Sofronie, care desigur că nu iubea pe Vodă Cuza, nu era însă om să deschidă război cu nimeni. Dar, când, ca în Bucovina împăratul Iosif, o comisiune mixtă cercetă felul de administraţie în obştejitiile moldoveneşti, îl găsi rău şi dădu prilej ministrului să pronunţe luarea în posesie a întregii lor averi, când cea mai mare parte din schituri fu închisă printr-un simplu vot al Adunării moldoveneşti, chemându-se cerşetori sau şcolari în chiliile goale, mitropolitul trebui să vorbească, prin întinsa, întemeiata şi frumoasa plângere pe care, nu numai ca arhiereu, ci şi ca bun patriot român, iubitor de neamul său, o scria în septembrie 1859. Ca urmare, el fu bruscat grosolan şi apoi suspendat pentru neascultare, trimiţându-l şi în surghiun la Slatina lui Veniamin". La 19 octombrie 1860, decretul pentru confiscarea averilor chinoviilor moldovene era adoptat, iar la 19 ianuarie 1861, mitropolitul Sofronie îşi dădea demisia pentru a nu fi supus unei judecăţi umilitoare. A trecut la cele veşnice la 21 mai 1863, la Mănăstirea Slatina, fiind îngropat în pridvorul mic din biserica voievodală a Mănăstirii Neamţ. Locţiitor, apoi mitropolit al Moldovei prin decret Situaţia mitropolitului Sofronie a influenţat destinul nepotului său, care devenise din 8 noiembrie 1858 locţiitor de episcop la Huşi. Calinic Miclescu a renunţat pe 15 ianuarie 1861 la funcţia de locţiitor, revenind egumen la Mănăstirea Slatina, unde se afla exilat unchiul său. El va reveni în prim-planul vieţii bisericeşti abia pe 7 mai 1863, când este numit locţiitor de mitropolit al Moldovei, în contextul reluării demersurilor pentru rezolvarea problemei averilor mănăstirilor închinate. Calinic Miclescu a sprijinit acţiunile desfăşurate în acest sens, considerând, ca majoritatea clericilor pământeni, că averea mănăstirilor închinate trebuie să rămână în ţară pentru a sluji la ridicarea bisericii locale şi a societăţii româneşti. El reuşeşte să-şi îmbunătăţească astfel relaţiile cu conducerea ţării, căpătând încrederea lui Alexandru Ioan Cuza, care-l numeşte mitropolit al Moldovei prin decret, pe baza controversatei Legi pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (11 mai 1865). Adoptarea acestei legi a declanşat o nouă criză bisericească, cunoscută sub numele de "lupta pentru canonicitate", în fruntea acestei lupte aflându-se fraţii arhierei Neofit şi Filaret Scriban. Până la adoptarea Legii organice pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi din 1872, "lupta pentru canonicitate" a frământat puternic viaţa bisericească din România şi nu numai, deoarece în această luptă s-au implicat o seamă de fruntaşi politici, mai ales în Moldova, unde numeroşi lideri religioşi proveneau din familii boiereşti cu influenţă. Printre aceştia, şi unii dintre fruntaşii mişcării de secesiune a Moldovei din 1866. Mişcarea de secesiune din aprilie 1866 Măsurile pe plan bisericesc luate de Cuza au bulversat tradiţionalista societate moldovenească, împotriva măsurilor luate de guvern ridicându-se nu numai clericii din familii boiereşti, dar şi persoane din rândurile clerului inferior, cum este cazul diaconului Ion Creangă, celebrul povestitor. Pasiunilor extrem de mari pe marginea subiectului canonicităţii era să le cadă victimă însuşi mitropolitul Calinic Miclescu, asupra căruia se trage în 1871, autorul împuşcăturii fiind arhiereul Climent Nicolau, directorul Seminarului din Iaşi. În această situaţie extrem de complexă, are loc în februarie 1866 debarcarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, act urmat de proclamarea ca domnitor a principelui Carol de Hohenzollern. În aceste condiţii, are loc în aprilie 1866 mişcarea antiunionistă de la Iaşi, în cadrul căreia un rol important l-a jucat mitropolitul Calinic Miclescu. În jurul acestei mişcări s-a insistat că ea este datorată exclusiv intervenţiilor puterilor străine ostile unirii, realizată cu sprijinul unor agenţi din interior. Faptul este parţial adevărat, Rusia, mai ales, Imperiul Otoman şi Austria încercând să pescuiască în ape tulburi, cu sprijinul unor agenţi precum prinţul Costache Moruzi. Însă alţi fruntaşi ai mişcării secesioniste, precum Nicolae Rosetti-Roznovanu, a marşat în această acţiune pornind de la unele nemulţumiri reale faţă de situaţia existentă, iar nemulţumirile nu porneau numai de la un grup restrâns de boieri, ci priveau structuri sociale mult mai largi, precum unii clerici sau mica burghezie nemulţumită de pierderea statutului de capitală de către Iaşi. La aceste nemulţumiri s­a adăugat teama ţăranilor că reforma agrară va fi abolită. Cât timp a fost domn Al. I. Cuza, Calinic Miclescu i-a fost loial, însă, după abdicarea acestuia, presiunile din partea clerului, legăturile cu clasa politică moldoveană şi neîncrederea în soluţia prinţului străin (se pare că era simpatizant al ideologiei "Fracţiunii Libere şi Independente" inspirată din ideile radicale ale lui Simion Bărnuţiu) l-au făcut să se apropie de tabăra secesionistă. La 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei din Iaşi şi a Palatului Roznovanu (actuala Primărie) s-a adunat o mulţime de ieşeni. Mitropolitul Calinic a semnat declaraţia separatistă şi a binecuvântat mulţimea adunată, plecând cu crucea-n mână şi în sunetele clopotelor Mitropoliei în fruntea mulţimii spre palatul domnesc, unde se afla unul dintre cei trei membri ai locotenenţei domneşti instituite după abdicare, Lascăr Catargiu. La ordinul acestuia, armata a intervenit în forţă, rezultatul fiind 16 morţi şi peste 30 de răniţi din rândurile soldaţilor şi peste 100 de morţi şi răniţi printre "răzvrătiţi". Însuşi mitropolitul este rănit, fiind salvat cu greu de către diaconul Ion Creangă şi alţi tovarăşi, care-l ascund într-o casă din apropiere. ▲ Anii de împliniri Suspendat din funcţie la 6 aprilie, aşteptându-se la consecinţe devastatoare pentru gestul său, Calinic Miclescu scapă datorită abilităţii prinţului Carol care, abia ajuns pe teritoriul românesc, semnează la Găeşti decretul de amnistiere a opozanţilor moldoveni. Repus în drepturi, Calinic îl primea în aprilie 1868, în Palatul Mitropolitan, pe domnitorul Carol I, aflat în vizită la Iaşi, fapt care marchează definitiv momentul reconcilierii. După aceşti ani furtunoşi ai întregii societăţi româneşti, viaţa politică şi bisericească tinde să se stabilizeze şi să intre în cadre predictibile şi instituţionalizate. Legea organică din 1872 a liniştit oarecum frământările din Biserică, iar ierarhii români se puteau concentra spre alte obiective importante. A fost rânduit ca mitropolitul Calinic, ales la 31 mai 1875, după moartea mitropolitului Nifon Rusailă, mitropolit primat să patroneze, în calitate de ierarh şi de preşedinte al Senatului (din 11 aprilie 1876), o serie de mari evenimente istorice cu caracter politic şi bisericesc. Pe plan politic, aceste evenimente sunt proclamarea independenţei de stat a României (1877) şi proclamarea Regatului României (14 martie 1881), în timp ce pe plan bisericesc, fără îndoială, cea mai mare împlinire este recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea din 25 aprilie 1885, act care, spune Nicolae Iorga, nu făcea decât să recunoască formal o realitate de facto existentă de mult timp, care a fost marcată simbolic la 25 martie 1882, prin sfinţirea pentru prima oară a Sfântului şi Marelui Mir, fără a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Calinic a trecut la cele veşnice la 14 august 1886 la Bucureşti. A fost înmormântat la Mănăstirea Neamţ, în acelaşi mormânt cu unchiul său, Sofronie Miclescu, de care a fost atât de legat. Păstorirea sa marchează trecerea de la frământata şi eroica generaţie a clericilor de la începutul secolului al XIX-lea la cea care trebuia să evolueze într-o lume mult mai ordonată, mai coerentă, dar pe care o păşteau pericolul birocratizării şi noile ameninţări ale modernităţii.