Moartea ca trecere de la viaţa temporală la viaţa eternă

Duminica a douăzecea după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) (Luca 7, 11 - 16)

(…)

De necesitatea şi universalitatea morţii ţin seama şi alte explicaţii ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descoperă un sens al vieţii. Două din ele explică moartea, fără Dumnezeu, şi socotesc că tocmai prin aceasta dau morţii un sens.

Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forţele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărţire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuşi, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viaţă neîngustată de trup. Explicaţia din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificaţii consideră că spiritul, după despărţirea de trup, se revarsă într-o esenţă spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreştine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socoteşte că spiritele duc o existenţă personală în preajma lui Dumnezeu. Deci, fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morţii în lume, El are un rol ca ţintă spre care duce moartea.

Explicaţiile care nu recunosc o existenţă personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenţei un sens. Ce interes are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenţei sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esenţă spirituală impersonală, deci inconştientă de sens?

Explicaţia care afirmă o existenţă a spiritelor după moarte în preajma lui Dumnezeu, pe lângă faptul că nu e şi o explicaţie a originii morţii, nu poate da suficiente temeiuri pentru o existenţă fericită după moarte, întrucât Dumnezeu în această explicaţie nu este Dumnezeul comuniunii, Care Se arată ca atare în existenţa Sa treimică şi în întruparea Uneia din Persoanele treimice ca om pentru vecii vecilor, ceea ce asigură şi identitatea persoanei umane care supravieţuieşte. Totuşi, în această explicaţie, moartea nu e cu totul lipsită de sens. De aceea aderenţii diferitelor religii pot considera într-o anumită măsură moartea ca pe un eveniment pozitiv.

Unii inşi, din Occident mai ales, influenţaţi azi de primele două „explicaţii” ale morţii, dar conştienţi de nonsensul cu care aceste explicaţii lasă moartea încărcată, caută să se elibereze de gândul la moarte, caută să acopere realitatea ei. Deşi afirmă că moartea e un fenomen natural, au o spaimă de moarte, recunoscând implicit că ea nu e deloc naturală pentru om¹. De aceea aceşti oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburaţi în viaţa lor de gândul morţii. O casă îndoliată de evenimentul morţii nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir sau la crematoriu şi făcut să dispară pe neobservate².

Moartea îşi capătă sensul deplin în explicaţia creştină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru creştinism, moartea, deşi e urmarea păcatului, a păstrat şi un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii.

În creştinism, moartea este luată în serios, dar fără disperare, înainte de a se produce, pentru a ne pregăti să trecem prin ea la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu; iar când s-a produs, pentru ca prin rugăciuni să se asigure şi mai mult celui decedat această plenitudine. Ea nu e nici bagatelizată înainte de a se produce, nici motiv de disperare când moartea s-a produs, sau de grăbită uitare a celui mort. Morţii nu sunt plânşi cu disperarea că unicul lor chip de existenţă a dispărut în neant, pentru totdeauna; ci pentru pierderea unui ajutor în persoana lor şi la gândul că au murit nepregătiţi. De aceea, locul principal îl ţin rugăciunile pentru ei, cu ocazia morţii lor şi după aceea, odată cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine şi obligaţia amintirii lor.

De fapt, numai pentru credinţa creştină moartea are un sens, atât în ceea ce priveşte originea, cât şi rostul căpătat de ea în Hristos. Credinţa creştină dă o explicaţie satisfăcătoare originii ei, socotind-o provenită prin ieşirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capătă un sens pozitiv în Hristos, putând fi învinsă prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos.

Spaima de moarte arată că ea nu e un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Creştinismul explică această spaimă de moarte prin faptul că ea a apărut ca pedeapsă şi ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieşirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea creştinul manifestă deschis şi o teamă de durerile morţii ca despărţire a sufletului de trup, cum a manifestat şi Hristos, recunoscând astfel acest caracter nenatural al morţii, spre deosebire de cei care, pe de o parte, declară moartea un fenomen natural, iar pe de altă parte, au o spaimă disperată de moarte, cu mult mai mare decât creştinii.

Dar creştinismul oferă şi un remediu al spaimei de moarte întrucât moartea în Hristos este un mijloc de ridicare a noastră din viaţa nedeplină şi trecătoare în care ne-am coborât, la viaţa fără de moarte, la plenitudinea vieţii prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte, după ce am trăit în parte cu El aici. Iar siguranţa întâlnirii cu El, a depăşirii morţii noastre, o avem în biruinţa morţii de către El prin Înviere.

În starea de acum nu suntem mulţumiţi nici să trăim fără să murim, căci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Persoana lui Hristos, dar câtă vreme suntem în păcat, ne e teamă şi să murim, ca din nepregătire să nu rămânem definitiv lipsiţi de comuniunea cu El. Sfântul Antonie cere pe patul de moarte lui Dumnezeu să-i mai dea puţin timp de pocăinţă. Pe măsură ce înaintează într-o viaţă curată, în comuniunea cu Hristos prin credinţă, creştinii depăşesc însă nu numai teama de durerile despărţirii sufletului de trup, ci şi teama de ceea ce va urma după aceea.

Astfel moartea a apărut ca o despărţire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii şi al vieţii, deci ca urmare a păcatului; despărţirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desfiinţare a acestei legături dincolo de moarte. În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărţire a sufletului de trup şi prin aceasta şi creştinul trăieşte împreună cu ceilalţi oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credinţă, ca de exemplu martirii, ea e copleşită cu totul.

În această teamă, creştinul are semnul viu al originii morţii în păcatul protopărinţilor, ale cărui urmări se păstrează până la sfârşitul lumii. Dar ea a devenit un imbold de a lupta împotriva ispitelor păcatului. Toţi rămân în trupul supus morţii pentru trebuinţa luptei lor împotriva păcatului. Viaţa pământească este arena acestei lupte până la sfârşitul lumii, pentru ca moartea în care va sfârşi trupul pământesc să nu fie o trecere la definitivarea în starea de necomuniune cu Dumnezeu.

Dar rămânând ca despărţire a sufletului de trup, moartea a devenit în cei uniţi cu Hristos, din trecere la o definitivare în viaţa de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El şi deci la plenitudinea vieţii. Aceasta, pentru că cel credincios, purtând pe Hristos în sine, se întăreşte din puterea Lui în sufletul său, ca să treacă prin moarte la viaţă şi ca să ridice la sfârşitul lumii trupul, pe care l-a curăţit prin faptele sale curate, la o viaţă luminată, transfigurată, la înviere.

Dobândind acest înţeles, moartea capătă nu numai ea un sens pozitiv, ci dă întregii vieţi a omului un astfel de sens. Omul se pregăteşte în cursul întregii vieţi pământeşti prin întărirea în comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa să fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Scrierile duhovniceşti vorbesc de menţinerea în amintire a morţii care ne aşteaptă, pentru ca din aceasta să luăm îndemn de a nu ne lipi prea mult de plăcerile trecătoare ale lumii. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa lui Dumnezeu”³. Teodor al Edesei declară că viaţa pământească dobândeşte un sens şi se umple de un conţinut curat când omul face din ea o călătorie conştientă spre moarte şi spre cele de după ea, ca ţintă a vieţii: „Cel ce călătoreşte fără ţintă se va osteni în deşert. Ci ţine-te de lucrarea cea bună: adună-ţi mintea, ţine mereu ceasul din urmă al morţii înaintea ochilor, adu-ţi aminte de deşertăciunea lumii, cât de înşelătoare, de neputincioasă şi fără de preţ este, cugetă la înfricoşata dare de seamă, cum o să înfăţişeze duşmănoşii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ţi aminte şi de muncile iadului şi cum stau acolo închise sufletele; aminteşte-ţi şi de acea înfricoşată zi, adică de învierea cea de obşte şi de înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greşeşte. Gândeşte-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoşi, la ruşine, la mustrarea conştiinţei, la scoaterea afară de la Dumnezeu şi la aruncarea în focul cel veşnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor ”⁴.

Evagrie Monahul are cam acelaşi text, dar spune despre iad: „Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară” ⁵.

Prin aceasta, moartea nu e numai un sfârşit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci şi un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acţiunea lui dinlăuntru. „Aceasta poate fi ea, desigur, dacă e înţeleasă nu ca un eveniment în forma unui punct la sfârşitul vieţii..., ci ca sfârşitul desăvârşit, realizat de toată activitatea vieţii, aşa încât moartea are o prezenţă axiologică, în întregul vieţii omeneşti. Omul îşi lucrează moartea sa, ca desăvârşire a sa, prin activitatea vieţii, şi astfel moartea este prezentă în această activitate, sau în fiecare faptă liberă în care omul dispune în libertate de întregimea persoanei sale”⁶.

Cu cât omul îşi face din moarte mai mult o prezenţă valorizatoare în toată viaţa lui, cu atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieţii şi îşi umple viaţa pământească mai mult de valoare⁷. Moartea rămâne totuşi o forţă care lucrează în om în direcţia distrugerii formei pământeşti a existenţei lui. Dar Sfântul Pavel spune: „Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii” (Rom. 8, 13).

De fapt, fiinţa noastră sporeşte, pe de o parte, în conţinutul spiritual, deci într-o tărie spirituală, iar până la o vreme chiar în forţa biologică, iar pe de altă parte, ea se apropie cronologic şi interior de moarte, sau moartea sporeşte în ea. Karl Rahner socoteşte că fiinţa noastră e într-o mişcare voluntară de rotunjire, de împlinire, şi moartea reprezintă punctul final al împlinirii, împlinirea aceasta însemnând luarea mea în stăpânire ca persoană de către mine însumi, eliberându-mă de stăpânirea pornirilor involuntare, legate de trup şi de lume⁸. Pe de altă parte, spune el, trupul slăbit scapă tot mai mult de sub puterea mea, ca să-mi scape cu totul în momentul morţii. Astfel, în momentul morţii ajung ca persoană la culmea puterii ce o pot ajunge în viaţa pământească şi la totala neputinţă, ca fiinţă biologică⁹. Neputinţa trupului în preajma morţii pune un acoperământ pe puterea culminantă la care a ajuns persoana, iar acest „acoperământ” aşezat de moarte asupra tăriei mele ca persoană nu-mi lasă puterea să văd în mod sigur unde voi trece prin ea: la viaţa veşnică întru fericire, sau la viaţa veşnică întru nefericire¹⁰. (…)

Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 226-233 (sublinierile din text aparţin redacţiei).

Note:

¹ Karl Rahner, Die Theologie des Todes, Herder, 1958, pp. 42-43.

² Al. Schmemann, Aus der Freude Leben, trad. germ. a cărţii: Sacraments and Orthodoxy, Walter-Verlag, Olten und Fr.i.Br., 1974, p. 117.

³ Învăţături despre viaţa morală, în 170 capete. Cap 49, Filocalia rom., vol. I, p. 12.

⁴ Una sută capete foarte folositoare. Cap 57, Filoc. rom., vol. IV, pp. 218-219.

⁵ Schiţă monahală..., 9, P.G. 40, col. 1261, Filoc. rom., vol. I, pp. 45-46.

⁶ Karl Rahner, Kirche und Sakramente, Herder, 1960, p. 17, şi H. de Lubac, Glauben aus der Liebe, trad. germ. a operei: Le Catholicisme, Johannes Verlag, Einsideln, p. 41.

⁷ O sentinţă din Pateric spune: „Un om care are totdeauna moartea în faţă învinge lipsa de curaj” (Les sentences des Pères du désert, ed. Abbaye Saint Pierre des Solesmes, 1966, p. 304).

⁸ Karl Rahner, op. cit, p. 30: „Das Ende des Menschen als Geist-person ist tätige Vollendung von innen, ein aktives Sich-zur-Vollendung Bringen, aufwachsende, das Ergebnis des Lebens bewährende Aus-zeugung und totales Sich-in-Besitz Mehmen der Person, ist Sich-selbst-gewirkt-Haben und Fiile der freitâtigen personalen Wirklichkeit”.

⁹ Ibidem: „und der Tod des Menschen als Ende des biologischen Lebens ist gleichzeitig in unauflosbarer und das Ganze des Menschen betreffender Weise Abbruch von aussen, Zerstorung, Parzenschnitt. Widerfahrnis, das dem Menschen unberechenbar von aussen trifft, so dass sein „eigener Tod” von innen durch die Tat der Person selbst gleichzeitig das Ergebnis der radikalsten Entmâchtigung des Menschen ist, Tat und Leiden im einem”.

¹⁰ Ibidem, pp. 38-39: „Wenn der Tod als Einheit von Tat und Schicksal, Ende und Vollendung, gewollten und erlittenen Tod, als Fulle und Leere zumal erscheint, wenn er leere Schattenhaftigkeit, Gespen- stigkeit, in einem gewissen Sinne Entpersonlichung, Sichverlieren, Untergang und gleichzeitig die Fulle totalen Sich-in-Besitzriehmens der Person zu besagen scheint und wenn beides zum Phänomen des menschlichen Todes gehört, dann lässt sich vom Menschen her nie existen-tiell eindeutig sagen... ob nicht die im Tode erreichte Fulle des Lebens die bisher nur verschleierte Leere und Nichtigkeit des Menschen ist-oder umgekehrt: ob die im Tode sich zeigende Leere nur der Schein einer wahren Fülle ist”.