Moisei, mănăstirea oblăduită de duhul sihaştrilor

Eu cred că istoria Mănăstirii Moisei trebuie ascultată de la  părintele protosinghel Teofil Pop, stareţul aşezământului, din două motive: pentru că sfinţia sa poartă în exprimare inflexiunile graiului tainic al locului, aşa cum vine el din începuturi, şi pentru că părintele s-a aşezat cu slujirea proprie şi cu cea a obştei la capătul timpurilor ce curg, în linie dreaptă, dinspre veacul al XIII-lea sau al XIV-lea spre azi. În răstimp, pe la Secătura Popească, pe Dealul Popii sau la Sălaşul Popeasca, prin Muntele Măgura, s-au nevoit în post şi rugăciune aprinsă sfinţi părinţi isihaşti. Chipuri îngereşti care, atunci când plecau la Domnul, îşi înfăşurau trupurile în coajă de molid, lipită la capete cu răşină, încredinţându-şi-le pământului aproape de bisericuţa acoperită de muşchi. Doar duhul lor a rămas să vegheze din ceruri lucrarea fraţilor din veac.

Cu numele său biblic, Mănăstirea Moisei îşi începe istoria undeva în negura veacurilor, ca veche sihăstrie. Datele istorice s-au amestecat cu mitul, legenda lipindu-se mai uşor de suflet. 

 

Un anume părinte Iosif este cel care a ridicat la Moisei o biserică. Pe o bârnă din peretele sudic al vechiului aşezământ stă scris: „Această biserică nouă au ridicat-o călugărul Iosif în anul Domnului 1599“. Ceea ce înseamnă că mai înainte de aceasta a mai existat una. Vicisitudinile istoriei nu au afectat-o, căci duhul protector al părinţilor adormiţi au protejat-o şi la 1717, de tătari, şi mai târziu, de tunurile generalului Bukow, şi în perioada comunistă, de ateismul devastator, ca să depună mărturie astăzi despre statornicie şi forţa credinţei strămoşeşti. Legenda lămureşte, în felul ei, acest început. 

 

Se spune că Moise Coman împreună cu soţia sa, Dochia, o familie din Moisei foarte înstărită, aveau un singur fiu, pe nume Grigor. Şi l-au trimis într-o toamnă peste Prislop, în Bucovina, pentru a-şi găsi soţie. Dar acesta nu s-a mai întors. 

 

Cu inima mâhnită, după o lungă aşteptare, părinţii l-au crezut mort. De aceea i-au ridicat o cruce într-un loc frumos de la poalele munţilor. 

 

Într-o zi, ei au descoperit în molidul de lângă cruce o icoană a Preacuratei Fecioare Maria pe care, cu evlavie, au dus-o în altarul bisericii satului. Dar a doua zi, minune mare: icoana se afla în molidul în care fusese găsită!

 

Dar ce s-a întâmplat cu Grigor? Într-una din seri, tânărul a poposit la Mănăstirea Putna unde, fiind atras de slujbă şi de viaţa monahilor, a hotărât să rămână acolo şi să se călugărească. Îşi găsise soţie: viaţa monahală!

 

Din clipa aceea, nu a mai trimis veste niciodată părinţilor ce s-a întâmplat cu el. 

 

După mai mulţi ani, într-una din zile, când părinţii şi slugile lor veniseră la strâns de fân pe platoul unde se află astăzi mănăstirea, odihnindu-se la umbra unui molid, au auzit sunet de clopot ieşind din pământ. „Este un semn de la Dumnezeu. Fiul nostru mort cere să-i facem ceva aici!“, au lăcrimat ei. Şi aşa au dat pământul acela călugărilor de pe Muntele Măgura, să-şi  facă o biserică mai aproape, Iosif călugărul venind pentru aceasta acolo. Dar abia în 1672 biserica a fost târnosită. 

 

Fiul lor, călugărul Mihaiu de la Putna acum, trimis la un moment dat prin satele din Maramureş pentru a strânge ajutoare, a ajuns şi la  Moisei, unde a poposit chiar în casa natală. Tatăl lui murise. Trăia doar mama, bătrână şi ea, căreia nu i-a spus cine este. 

 

Când s-a pregătit însă pentru culcare, mama i-a zărit pe gât un semn pe care îl cunoştea din copilărie. Aşa a trebuit călugărul să mărturisească cine e şi ce s-a întâmplat cu el.

 

După o vreme de la întoarcerea în Moldova, călugărul Mihaiu a fost trimis ca egumen şi stareţ al Mănăstirii Moisei care, din momentul acela, pentru aproape 100 de ani, a rămas metoc al Mănăstirii Putna. Din acest motiv, la 1672, este confirmată prezenţa unei delegaţii de călugări de la Putna la sfinţirea bisericii de la Moisei, săvârşită de către Sfântul Mitropolit Sava Brancovici.

 

Molidul în care fusese descoperită icoana Maicii Domnului a fost tăiat. Iar pe trunchiul lui 

s-a aşezat masa altarului. Acest trunchi de molid se poate vedea şi astăzi în altarul vechii biserici.

Între 1910-1911 a fost ridicată noua biserică a mănăstirii, în stil neoclasic. O adevărată catedrală, cu ferestre mari, care a fost îmbrăcată într-o pictură impresionantă, realizată în 1982, pe un fond deschis, asemenea cerului maramureşean. 

 

În 1986, biserica a fost sfinţită de către vrednicul de pomenire Teofil Herineanu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului.

 

„Chiar dacă sunt vechi, mănăstirile noastre trebuie să fie misionare astăzi. Pentru că lumea are nevoie de lumina pe care le-o dă ele. Poporul suferă de nesiguranţă, de nelinişte sufletească şi are nevoie de călugări care, prin felul lor de a fi, prin curăţia sufletului, îl luminează. 

 

Trăim în această zonă într-o complexitate aparte şi într-o comuniune. Este un fel de Europă veche aici. Ardealul este o comunitate şi o comuniune în care vieţuiesc români, maghiari, catolici şi ortodocşi sau aderenţi ai unor culte şi secte neoprotestante.

 

În această complexitate, slujitorii Bisericii neamului românesc trebuie să rămână la înălţime. Să slujească poporul cu demnitate. 

 

Între creştinii de aici s-a născut o adevărată frăţietate.

 

La noi, vin persoane şi de alte culte să asculte o rugăciune sau să participe la Taina Sfântului Maslu. Când au o problemă mare în familie apelează la serviciile Bisericii Ortodoxe, deoarece simt că în Biserica noastră harul este mai mare. 

 

În Maramureşul istoric, primul care exprimă această frăţietate este salutul. «Lăudăm pe Iisus», spune cel ce salută. Iar cel ce răspunde spune «Lăudat să fie în veci!». Sau «În veci, amin!».

 

Acest salut, oarecum de provenienţă apuseană, a fost îndătinat de oameni pentru că este frumos. Au ei credinţa că atunci când nu se vor mai saluta astfel sfârşitul lumii e aproape!

Şi apelativul  «mătuşă» sau «unchiaş» nu face altceva decât să dovedească gradul de rudenie spirituală dintre oamenii de aici.

 

Faptul că te adresezi cu aceste cuvinte unor bătrâni oarecare reflectă rudenia sufletească. Apropierea pentru a-L păstra în centru pe Hristos“, ne spune părintele stareţ Teofil Pop.

Oblăduirea Putnei a fost salvarea Mănăstirii Moisei, căci din acest motiv nu a distrus-o generalul Bucow. A fost de altfel singura mănăstire ortodoxă din Maramureş rămasă în picioare. 

 

„Este adevărat că, odată cu catolicizarea Ardealului, şi comunitatea credincioşilor din Moisei a fost  trecută la catolicism. Însă abia la sfârşitul anului 1800 a ajuns să stăpânească aici greco-catolicii. Nici decretul din 1958 nu a închis mănăstirea noastră, ci a transformat-o în parohie. În 2007 însă, prin hotărârea episcopiei, s-a separat parohia de mănăstire, iar noi am început să încheiem obşte, ajungând astăzi la opt vieţuitori. Dar ne dorim, şi sperăm ca Maica Domnului să ne ajute, să fim mai mulţi. Duhul călugărilor isihaşti ocroteşte mănăstirea şi în zilele noastre. Din acest motiv a rezistat. Eu am o credinţă aparte: dacă mănăstirea noastră a rămas nedoborâtă nici de austro-ungari, nici de ateismul comunist, atunci nici indiferentismul capitalist nu o s-o doboare. Pentru că asupra ei patronează şi duhul a trei mari sfinţi ai Bisericii noastre, apărători de neam şi de credinţă: Sfântul Ştefan cel Mare, care a întemeiat Putna, şi duhul lui, cu siguranţă, este prezent şi aici, în fostul metoc al mănăstirii, Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, care pe la anul 1690 ţinea un sinod la Mănăstirea Moisei, şi Sfântul Ierarh Sava Brancovici, care a târnosit-o. Fiecare colţ din această curte este călcat de mii şi mii de credincioşi şi este spălat de lacrimile şi de sudoarea acestui neam. Este un loc sfinţit, plin de har. La hramul nostru, «Adormirea Maicii Domnului», zeci de mii de credincioşi se adună pe acest platou. Oameni care vin de departe. 

 

În timpul Postului Mare, preoţii din toate satele din împrejurimi organizează adevărate procesiuni aici. Nicăieri în ţară nu se mai întâmplă lucrul acesta. Tinerii vin cu prapori în mână, îmbrăcaţi în haine albe şi cu icoane, cântând pricesne şi înconjoară cele două biserici ale mănăstirii, se închină la icoana făcătoare de minuni, apoi la troiţa din faţa bisericii. În timpul nopţii, înconjoară bisericuţa de lemn, veche de 400 de ani, pe coate şi genunchi. Îşi trag mânecile şi îşi ridică pantalonii, să atingă pământul cu pielea! Au ei credinţa că prin jertfa aceasta li se vor împlini dorinţele“, mărturiseşte părintele stareţ.

Am trăit la Moisei un crâmpei din timpul mitic al Maramureşului. O ninsoare de noapte ne-a acoperit sufletele cu amintiri şi linişti tămăduitoare. Dimineaţa, ne-am rugat la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, primită în dar de mănăstire de la un călugăr din Muntele Athos, care se află în biserica nouă, chiar în faţa uşilor împărăteşti, aşezată pe un scripete pentru a putea fi ridicată în timpul slujbei.

 

Am intrat apoi smeriţi în biserica veche, restaurată în 2011, şi am atins piciorul sfintei mese, înviforaţi de istorie şi legendă. Am încercat să buchisim numele ctitorilor şi donatorilor, scrise în grai vechi pe un triptic vechi din lemn de paltin. Icoanele seculare, sfinţii zugrăviţi direct pe inima lemnului, uşiţele ce te obligă să te apleci pentru a intra în taină, toate îndeamnă la îngenunchere şi rugăciune. Îngrădiţi de obligaţiile profesionale, am plecat de la Moisei purtând în inimi cuvintele părintelui Teofil: „Când poţi să faci în jurul tău un colţ de Rai, visezi la Raiul de dincolo. Dar îl ştii! Dacă ştii să-l trăieşti de-aici“! 

 

Cu imaginea raiului de aici, „am tăiat“ neaua şi dimineaţa, pornind spre alte zări ale Maramureşului din timpul fără timp.