Monahii de la Cheia au luptat pentru eliberarea Ardealului

Dacă vrei o zi de liniște, poți alege să mergi la Mănăstirea Cheia din județul Prahova. Deși obștea care o formează este foarte restrânsă, mănăstirea este îngrijită cu atenție, curtea este ordonată, iar cerdacul chiliilor, împodobit cu mușcate de toate culorile. În spate, pe cerul imens se profilează ca într-un fundal Muntele Roșu. Ca și altădată, când oferea adăpost și hrană spirituală românilor transilvăneni care luau calea exilului din cauza opresiunilor religioase, astăzi Mănăstirea Cheia de pe Valea Teleajenului e deschisă tuturor celor care caută echilibru și bucurii duhovnicești.

După un drum splendid care oferă vederii peisaje de o fru­mu­sețe rară, cu urcări și coborâri pe serpentine, am ajuns în comuna Măneciu, la Cheia. Mănăstirea este im­pu­nătoare, dar creează un cadru liniștit care te lasă să te bucuri de rugăciune, de meditație și pacea care co­boa­ră. Deși era senin când am ajuns, imediat norii au încropit o ploicică răcoroasă, numai bine cât să fie și mai plăcut interviul nostru. În foișorul din grădină, protosin­ghelul Damian Toderiță, stareț aici de 15 ani, ne-a împărtășit istoria și viața actuală a complexului monahal așezat pe malul drept al pârâului Tâmpa.

Primul pas în ctitorirea schitului l-au făcut, se pare, pustnicii care viețuiau în acest decor sălbatic în urmă cu aproape 250 de ani. O altă ipoteză spune că schitul ar fi fost construit de mocani din Săcele. Cei mai mulți treceau culmile munţilor prin locuri şi poteci tăinuite, iar poiana Cheia găzduia primul popas al acestora, sub umbra codrilor de brad şi de fag. Printre aceşti bejenari sosiţi în Ţara Românească cu speranţa că vor găsi alinare și un trai mai bun se aflau poate şi întemeietorii Schitului Cheia, precum şi ctitorii de mai târziu. Apoi, pentru că pe Valea Teleajenului şi Telejenelului erau numeroase ferăstraie care desfăşu­rau activități forestiere, în apropierea schitului a început să se dezvolte satul Cheia.

Aici a funcţionat un cămin pentru orfanii de război

Monahii Damaschin, viitorul stareţ al Cheii într-una din cele mai înfloritoare perioade ale sale, şi Iustin, ca şi Dometie sculptorul, au adus la Cheia modelul de viețuire paisian (la început mă­năstirea avea viață de sine), care a avut o influenţă impor­tantă atât în formarea duhovnicească a monahilor, cât şi în producerea unui tezaur de valori artistice şi culturale. În biblioteca mănăsti­rii care păstrează și astăzi cărţi vechi şi reviste bisericeşti, colec­ţia de manuscrise şi tipărituri vechi, românești şi străine, însumează peste 120 de titluri, acoperind o perioadă de 150 de ani de activitate cărturărească. Obiectele de patrimoniu sunt expuse într-un muzeu. Astfel, prestigiul duhovnicesc şi cărtură­resc al monahilor de la Cheia a făcut ca, după 1918, unii dintre aceștia să fie trimiși ca misionari în Ardeal, pentru catehizare și întărire a credinței.

Dar pe lângă călăuzirea spiri­tuală și culturală, monahii de la Cheia s-au implicat activ și în viaţa socială, prin opere de caritate. „În 1912, în mănăstire au fost găzduiţi 40 de copii orfani, iar monahii au avut în grijă şi căminul «Sfântul Nicolae», inaugurat în 1936 pentru copiii săraci şi bolnăvicioşi, pentru ca mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Cheia să funcţioneze un cămin pentru orfanii de război. Implicarea mona­hilor de la Cheia în viaţa loca­lităţii nu a fost doar duhov­nicească, ci şi cultu­ral-e­ducativă, căci ieromonahul Iezechiil Preda, care fusese în via­ţa civilă învăţă­tor, a ocupat aceeaşi funcţie la şcoala din sat, iar mai mulți călu­gări soldaţi au luptat pentru eliberarea Ardealului, cu atât mai mult cu cât trecătoarea Bratocea a fost un important teatru de ope­raţiuni în Primul Război Mondial”, povestește părintele stareț.

Implicarea în viaţa cetăţii a continuat și după anul 2000, călugării mănăstirii participând la lucrările Clubului de la Cheia al Institutului pentru Drepturile Omului din România şi stabilind parteneriatul educaţional interjudeţean intitulat „Gândim şi lucrăm împreună” între mănăstire și mai multe institu­ții de învățământ. De-a lungul timpului, numeroase personali­tăţi au vieţuit la Mănăstirea Cheia, iar printre acestea îi menționăm pe Mitropolitul Bartolomeu Anania, arhim. Grigore Băbuş și arhid. Sebastian Barbu-Bucur.

Activități administrative, proiecte

Obştea actuală reuneşte opt vieţuitori care asigură în fiecare zi programul liturgic al celor Șapte Laude şi activităţile gospo­dăreşti. Deși nu vine foarte mul­tă lume la mănăstire în timpul săptă­mânii, pe timp de vară, mai ales în weekend, locașul monahal este vizitat de cei care au case de vacanță în zonă sau de alți turiști, dar în special de credin­cioșii din Cheia, mănăstirea deservind satul ca biserică de parohie.

După anul 2000 s-au intensificat și lucrările de refacere a mănăstirii. Atât biserica, cât și chiliile sunt monumente istorice. „În 2001 a căzut crucea de pe turla mare și ploua în biserică. Nu am putut doar cârpi, ci am schimbat toată tabla, ulterior și de pe clopotniță și de pe paraclis, și am pus tablă de cupru. Nu am făcut altceva decât să schimbăm învelitoarea veche, deci nu s-a schimbat aspectul. S-au refăcut apoi tencuiala exterioară a bisericii, paraclisului şi clopotniţei, pardoseala de granit în biserică şi încălzirea centrală atât aici, cât şi în paraclis, au avut loc restaurarea catapetesmei şi schimbarea mobilierului în biserică, reconstrucţia laturii de nord a ansamblului etc. La chilii e mai complicat. Degradarea lor este foarte accentuată, lemnul din care sunt făcute este infestat cu o ciupercă, căreia i se mai zice și cancerul lemnului. Studiile făcute de Muzeul Județean de Științe ale Naturii spun clar că te îmbolnă­vești dacă locuiești într-o încăpere infestată cu o astfel de ciupercă, așa că am început unele reparații, dar le-am oprit din cauză că nu avem voie să intervenim, fiind monumente istorice. Acum inten­țio­năm să le reparăm cu ajutorul fondurilor europene. Împreună cu doamna arhitect Doina Petrescu, avizată pe monumente istorice, am realizat proiectul de obține­re de fonduri pentru repararea chiliilor, iar acesta urmează să fie depus. La prima vedere mănăsti­rea arată bine, dar în profunzime este de lucru. Apoi intenționăm să facem o casă de protocol, noi nu avem una, pentru că aici a fost viață idioritmică. Avem proiect aprobat, urmează să obținem au­torizația de constucție și să facem câte puțin, căci totul deodată nu se poate”, ne mai spune părintele stareț Damian.

Gospodărie. „Ora et labora”

Pe lângă activitatea liturgică, obștea mănăstirii are grijă și de gospodăria din care se întreține: câteva animale, păsări, un solar cu roșii, dar și păstrăvăria inaugurată cu 3 ani în urmă. Acum se organizează și o ciupercărie. Curtea de asemenea, plină de arbuști și flori, cere multă miga­lă. „Ascul­tările fixe sunt la preoții care slujesc, la cel care se ocupă cu prescu­rile, cel care se ocupă cu spălătoria mănăstirii, cu pangarul, atelierul de litografiere icoane, curățenia prin curtea mă­năstirii, ascultarea la păstrăvă­rie. În săpatul curții, ne implicăm cu toții. Cu păstrăvă­ria, am început timid în 2012, dar ne ajunge cât să aducem un venit mă­năstirii, pentru că mănăstirea se întreține singură. O parte din păstrăvi îi folosim pentru masa noastră, pentru pelerinii care mai vin și cei care sunt cazați aici, iar o altă parte o vindem pentru a ne scoate cheltuielile pe bazinele în care stau ei și pe mâncarea pe care le-o dăm. Deci este ceva pentru noi, nu este o păstrăvărie care să aibă profit”, ne explică starețul de la Cheia.

La final, părintele Damian ne-a împărtășit bucuria împlinirii îndemnului „roagă-te și muncește”: „În mănăstire nu trebuie să cunoaștem ideea de greutate, pentru că de bunăvoie și nesiliți de vreo împrejurare am ales această viață. În mănăstire te dedici total slujirii lui Dumnezeu, iar noi încercăm să împlinim acest frumos îndemn «ora et labora», adică din lucrul mâinilor noastre să ne întreținem”.

Bisericile Mănăstirii Cheia în timp

Prima biserică din lemn cu hramul Sfântului Nicolae a fost construită în anul 1770, sub poalele muntelui Balaban. A fost distrusă parțial după șapte ani de turci, din resturile ei împrovizându-se în grabă un adăpost în jurul Sfântului Jertfelnic. Doar după alţi 13 ani s-a putut construi o nouă biserică tot din lemn, într-un loc diferit, mai la vale, lângă apa Tâmpei, la poalele Muntelui Roşu, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Locul ei a fost acolo unde e izvorul de apă din curtea mănăstirii (agheasmatarul).

După 30 de ani, cea de-a doua biserică a fost mistuită de flăcări, din acest incendiu salvându-se doar uşile împărăteşti, nişte strane, nişte sfeşnice, sigiliul din 1832 şi un antimis. Astfel s-a început o a treia biserică, din zid, cu hramul Sfintei Treimi, sfințită la 20 iulie 1839 în timpul starețului Damaschin. Pictura bisericii a fost făcută de zugravul Naum, reprezentant al şcolii de pictură de la Buzău, faimoasă în acea vreme.
Una dintre trăsăturile istoriei Mănăstirii Cheia este că cele trei biserici, primele două de lemn, iar a treia de zid, ridicate în Cheia Teleajenului au fost rezultatul iniţiativei, strădaniilor, muncii şi eforturilor proprii ale călugărilor din schit, doar cu mici ajutoare de la poporeni, mai ales ardeleni, aflaţi în trecere pe aici.

Ultimul locaş de cult pe teritoriul mănăstirii este paraclisul, ctitorit între 1924 și 1927 de starețul Grigorie Georgescu, unchiul părintelui Grigorie Băbuș. Corpurile de chilii au fost zidite în 1844, iar casa stărețească în 1902.