Monahii împletesc armonios rugăciunea cu ascultarea

Ţinuta impecabilă a călugărilor care slujesc, a celor de la strană, rânduiala frumoasă a lucrurilor şi armonia pe care le vezi când mergi pe la mănăstiri te fac să crezi că monahii doar asta fac: se roagă şi cântă. Maicile de la Mănăstirea Iezer, judeţul Vâlcea, m-au făcut să înţeleg că desăvârşirea în rugăciune vine concomitent cu o temeinică ascultare. Dincolo de programul liturgic, aceste măicuţe care s-au învrednicit să poarte jugul dulce al lui Hristos primesc cu bucurie fiecare ascultare ce le este încredinţată. 

Numai după ce reuşeşti să guşti din frumuseţea şi intensitatea vieţuirii de obşte ai prilejul să simţi emoţia „punerii la încercare“, a „ascultărilor“ şi a trăirilor de fiecare clipă pe care le poartă cu ei călugării. Prima oară când mi-a fost îngăduit să asist la toate acestea, din imediata lor apropiere, transformasem fiecare gând într-o imensitate de semne de-ntrebare. Târziu, aveam să înţeleg că acestea toate se pierd într-un plan secundar şi că prioritar pentru oricare monah este apropierea de timpul vindecării şi mântuirii sufletului. Viaţa duhovnicească a călugărilor rămâne ascunsă ca o taină. Eu n-am văzut niciodată un monah care să povestească mirenilor trăirile înălţătoare pe care această viaţă ascetică i le dăruieşte necondiţionat sau ispitele pe care le trăieşte la rândul său. Monahul ştie doar că trebuie să se supună rânduielilor din mănăstire, urmându-şi cu smerenie chemarea şi punând suflet în orice ascultare care îi este rânduită. De obicei, călugării nu transmit celor care trăiesc în lume detalii despre viaţa ascetică a fraţilor şi surorilor care trăiesc în obşte sau în sihăstrii. În felul acesta, luptele duhovniceşti rămân acolo, neobservate de pelerinul ocazional, iar vieţuitorii mănăstirilor trăiesc deopotrivă rânduiala liturgică şi ascultarea. De la părintele Damaschin, duhovnicul sihaştrilor de la Schitul Pahomie din Vâlcea, am învăţat că „cel ce face ascultare Liturghie săvârşeşte!“

Călugării şi măicuţele care ne încântă în timpul slujbelor ne creează o stare de pace a sufletului, ajutându-ne să mai facem un pas spre lumea aceea a permanentei rugăciuni şi să medităm mai mult asupra rostuirii vieţii fiecărui om pe acest pământ. Toate ascultările sunt importante, dar în principal se insistă pe votul ascultării faţă de duhovnic, de stareţ, şi asta spre călăuzirea tuturor gândurilor şi a stărilor fizice şi sufleteşti, a echilibrului care trebuie să se păstreze în tot şi în toate. Atât cinul preoţesc, cât şi diferitele responsabilităţi rânduite pentru fiecare în mănăstire sunt primite de călugări cu bucurie numai în virtutea votului ascultării. Nimeni nu oboseşte, nimeni nu-şi manifestă nemulţumirea faţă de ceea ce face şi totul este de un firesc aparte.

Bucuria de a picta icoane 

Intrând în atelierul de pictură al mănăstirii vâlcene Iezer, am încercat să nu tulbur în nici un chip atmosfera aceea dumnezeiască: maicile pictau, cu rugăciune şi muzică psaltică, până şi aerul respirat purtând limpezimea din privirile sfinţilor ale căror chipuri se conturau sub privirile noastre. Maica Ecaterina, o ardeleancă ageră la minte, un glas de înger al cântărilor de la strană, ne dezvăluie aşa cum numai ea ştie, trăirile de fiecare clipă pe care le are în timp ce pictează o icoană. Nu îndrăznesc s-o întreb care dintre lucrări îi este mai dragă, o întrebare tipic jurnalistică, dar am surprins-o realizând mai multe variante ale portretului părintelui Ghelasie de la Frăsinei şi am înţeles că totul porneşte dintr-o mare evlavie, despre care maica se smereşte să vorbească. Alături de ea, maica Antonia, cu chipul ei angelic, dominat de doi ochi mari de o profunzime aparte, pictează într-o tăcere desăvârşită. Încerc să fac o conexiune între delicateţea cu care pictează şi faptul că, prin ascultarea sa principală, aceea de econom al mănăstirii, ştie să drămuiască fiecare bănuţ al obştii, astfel încât măicuţele să nu aibă nici o grijă şi să se poată ruga în linişte. Zâmbeşte maica, parcă mi-ar citi gândurile, dar nu se abate de la lucrarea sa, iar ceea ce încununează această minunată ascultare este continuitatea în rugăciunile de noapte trăite uneori în pustie.

Drumul de la ţesut la rugăciune trece prin grădină şi pe la grajduri

De la atelierul de pictură am trecut pe la cel de ţesătorie, unde maica stareţă Mihaela Popa, în aceleaşi acorduri de muzică bisericească, urzea cu bucurie un covor de o frumuseţe arhaică. O cromatică potolită, obţinută din nuanţe naturale şi o stilizare armonios îmbinată cu simţămintele sufletului, totul se defineşte prin artă. Ceea ce mi s-a părut dincolo de orice crâmpei al imaginaţiei unui mirean a fost momentul în care maica s-a ridicat de la război şi mi-a spus că e timpul să coboare în grădină şi la seră, pentru că până la Vecernie nu sunt decât două ceasuri şi musai să le facă pe toate. N-am îndrăznit să o întreb când se odihneşte, pentru că era limpede că nu încape vorbă de aşa ceva. Şi ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns, maica stareţă îmi spune că trebuie să dăm o fugă şi până la grajduri, acolo unde maica Marina, cea mai vârstnică vieţuitoare din obşte, mulgea vacile. Tot de la maica stareţă am aflat că, deşi sunt multe maici cu studii înalte, toate pun pe primul loc ascultarea de a îngriji animalele. „Nimic nu este mai minunat decât să rămâi singur, cu rugăciunea şi gândurile tale, simţind mirosul proaspăt al fânului şi respiraţia animalului de lângă tine, care îţi dă sentimentul că este de acord cu tot ce gândeşti.“

Tot ce vă povestesc vine ca o întregire a unei zile de ascultare în obşte, dar ceea ce nu trebuie să uităm este faptul că maica Mihaela este prezentă la toate slujbele rânduite în mănăstire, iar noaptea, de multe ori o găseşti nevoindu-se în peştera Sfântului Antonie de la Iezer, ce se află ceva mai sus de mănăstire. Nu vorbeşte niciodată despre sine şi este fericită să ştie că toate maicile trăiesc în rugăciune şi pace a sufletului.

Dimineaţa, după Sfânta Liturghie, am urcat şi noi la peşteră şi, ca o împlinire a gândurilor mele despre ascultări, le-am găsit pe măicuţe la strâns fân. Radiau de prospeţime şi de voie bună, făcându-mă să cred că strânsul fânului este cea mai frumoasă muncă rânduită omului, o ascultare cu miros de flori proaspăt cosite, care te eliberează de negurile vieţii, cernând lumină peste fiecare clipă trăită în locul acela.