Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (II)

După instalarea regimului „democrat-popular” în România, urmată de adoptarea Constituţiei şi a legislaţiei privind cultele în vara lui 1948, autorităţile comuniste au trecut la o acţiune de limitare şi de controlare a fenomenului monahal prin diferite măsuri administrative ca parte a unui amplu plan iniţiat la nivelul Ministerului Cultelor. Într-un referat întocmit în anul 1949 de funcţionari din Ministerul Cultelor, despre fenomenul monahal ortodox din România se arăta: „Este evident că mănăstirile sunt dăunătoare şi Bisericii şi Statului. Ele sunt centre de iradiere a superstiţiilor, a bazaconiilor mistice-bolnave, a lenei şi a desfrâului, azile de imbecili şi în anii din urmă ale reacţiunii. Din aceste motive ele trebuie reduse ca număr şi reformate. În acest scop este necesar:1) Statistica lor, a personalului, a volumului încăperilor şi clădirilor, a valorii lor artistice, a valorilor culturale, pe care le cuprinnd etc.; 2) Croirea unui plan de reformă a vieţii monastice în sens realist, care să tindă a le da mănăstirilor un rost social pozitiv şi pentru Biserică şi pentru Stat, prin atingerea treptată a vieţii idioritmice şi contemplative şi prin îndrumarea călugărilor spre îndeletniciri practice în viaţă chinovială. Ca de exemplu: cultivarea viermilor de mătase, apicultura, zootehnia, piscicultura, cultivarea şi colectarea plantelor medicinale; staţiuni experimentale agricole; cultivarea plantelor textile şi în genere industriale; ţesutul stofelor pentru costume clericale şi liturgice; ţesutul covoarelor; cusături şi confecţiuni de costume naţionale şi artistice; tipografii bisericeşti şi de stat; tâmplărie şi structură artistică în lemn”.

Din conţinutul acestui fragment documentar putem constata viziunea ideologică, secularistă, a responsabililor din Ministerul Cultelor faţă de una dintre cele mai importante componente ale Bisericii Ortodoxe Române. Era o viziune care tindea spre o transformare utilitaristă a monahismului, care excludea dimensiunea contemplativă pentru care se întemeiase în tradiţia Bisericii, în perspectiva dispariţiei totale din spaţiul românesc. Interesant este faptul că multe din aceste idei vor fi preluate de noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, astfel, într-o primă etapă în relaţia cu autorităţile comuniste, dând impresia unui compromis politic. În fapt, parte a acestei viziuni utilitariste făcea parte din planul de reformare a monahismului al Patriarhului Justinian Marina.

În conformitate cu propunerile de mai sus, în 1949 responsabilii din Ministerul Cultelor au întocmit statistici cu starea economică a mănăstirilor, nivelul numeric şi intelectual al vieţuitorilor, situaţia mănăstirilor declarate monumente istorice, aşezarea locaşurilor monahale în oraşe, sate sau în locuri izolate, toate acestea fiind actualizate permanent prin inspecţiile pe teren efectuate de împuterniciţii cultelor. Astfel de documente se găsesc atât în evidenţele fostului Minister al Cultelor, cât şi în ale fostei Securităţi, ceea ce indică interesul în problema monahală pe care îl aveau atât instituţia guvernamentală, cât şi cea represivă, a poliţiei politice din România de după 1948, care se va implica tot mai mult. (Va urma)