Muzeul-poem de la mănăstirea argeșeană Nămăiești
Un important scriitor german, Erich Maria Remarque, spune că „viața nu ne poate face perfecți” și că „tot ce este perfect aparține unui muzeu”. Tindem să-i dăm dreptate, după ce am vizitat colecția de costume populare a muzeului Mănăstirii Nămăiești, unică în țară prin felul în care maica stareță Ana Lucia Nedelea o prezintă. Monahia a gândit întregul concept ca un vast poem popular, pe care îl recită vizitatorilor cu simplitate, frumusețe și precizie, ca pe un basm luminos, original, fondator de neam și de credință.
Deși am vizitat o colecție de costume populare, am trăit sentimentul că ne aflăm, de fapt, într-un muzeu al... ceasurilor! Și asta pentru că, deodată cu fiecare vers rostit, auzeam parcă și bătăile a zeci și zeci de ceasuri, și simțeam că plutește în aer ceva ancestral, misterios și tainic. Un fel de început de lume lichefiată, apoi întrupată în materie, și mișcătoare în cuvânt, care consona perfect cu ritmul ceasornicelor propriilor noastre inimi. Și, parcă, de peste drum de mănăstire, din propria-i casă, ne șoptea peste timp în urechi însuși Topârceanu:
„Răsar de prin chilii/, călugărițe - negre fantome solitare -/, cu haine lungi, cernite, purtând în mâini făclii./ Biserica înaltă începe să răsune,/ curg note tânguioase în liniștea adâncă,/ și lin plutind în noapte, cântări de rugăciune/ se-ntorc și se repetă, lovite-n zid de stâncă”.
Nunțile vorbite
Nicăieri ca la Mănăstirea Nămăiești, din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, vechimea unei ctitorii nu se contopește mai convingător cu legendele care-i consfințesc întemeierea. Ele vin din timp, din începuturile creștinismului, și-l pomenesc pe Sfântul Apostol Andrei, care și-a lăsat drept mărturie a trecerii prin acest loc icoana Maicii Domnului pictată de Sfântul Luca. Apoi, visele unor ciobani, toate trei la fel, care au dus la descoperirea icoanei în peștera unui slujitor al lui Zalmoxis, sau pe legendarul domnitor Negru Vodă, descălecătorul. În această lume legendară, costumele și poemele maicii starețe Ana Lucia se așază într-o continuitate firească, precum mirii și nașii la masa unei nunți într-un sat.
Despre originile colecției etnografice a mănăstirii, maica stareță Ana Lucia Nedelea ne-a spus: „Avem aici aproximativ 150 de costume, unele vechi de peste un secol și jumătate. Mama este cea care mi-a inspirat ideea acestui muzeu. Ea mi-a spus, când i-am cerut să mă ajute, că îmi dă tot ce are, în afară de costumul cu care s-a cununat străbunica. A zis așa: «Nu vreau să mă îmbrăcați cu el, dar să mi-l puneți în coşciug». I-am spus că ar fi păcat să pierdem o asemenea piesă, și m-a înțeles. Și tot ea mi-a sugerat să «fac» o nuntă cu costumele respective”.
În afară de cele date de mama sa, maica a mai cumpărat altele de pe la vecini, a mai primit, și așa s-a întemeiat colecția. Într-o seară, tot mama i-a cântat ceva compus de dânsa, inspirând-o pe stareța noastră să scrie versurile celor două nunți: a „Ilenicăi, fata popii”, adică a bunicii sale, și a „băiatului popii” din sat, precum și celelalte poezii. Și tot așa a compus și versurile celor două volume cu „Viețile sfinților”, adevărate balsamuri pentru luminarea și îmbogățirea sufletului cu dreaptă credință ortodoxă.
Muzeul cuprinde, deci, secțiunea celor două nunți, cu ginere, mireasă, nași și rude, o alta cu viața de zi cu zi a satului, și o secțiune dedicată monahiilor mănăstirii. Pentru fiecare a compus câte un poem, pe care îl recită vizitatorilor. În muzeu se mai află și o colecție de hrisoave din secolul al XVI-lea, obiecte religioase din perioada feudală și cărți vechi românești de cult.
Aflăm din versurile maicii-poete povestea bunicii sale, Ilenica, rămasă orfană, crescută de preotul satului, în memoria căreia a fost creată colecția, și povestea nunții ei cu Gheorghiță, băiatul învățătorului din sat: „Și mai trecu o vreme bună,/ Și lumea-n sat din nou se-adună,/ Din nou e mare sărbătoare,/ Taica părinte e socru mare”. Și așa ne descoperim și noi în mijlocul celei de a doua nunți, de la care a rămas un costum de nașă, cu care s-au cununat străbunica, bunica și mama maicii starețe, vechi de130 de ani.
Tresăltăm pe coamele poemelor, ca pe niște valuri, ne întâlnim cu mama și cele trei surori maici ale stareței, privim fotografii de familie, admirăm inestimabilele costume țărănești. Aflăm că măicuțele de aici creșteau pe vremuri viermi de mătase, produceau borangic, din care confecționau marame, și că regina Maria a avut 14 costume populare cusute de maicile de aici. „Ea a ridicat costumul popular la rang de costum național și l-a promovat peste tot în lume”, ne mai spune monahia.
Costumul de aur
După ce „trecem” pe lângă Badea Cârțan, „plămadă de curaj și demnitate/ plecat pe jos până la Roma/ să afle mărturii despre latinitate”, descoperim ulcica neagră, „blenderul” bunicii stareței, în care fierbea urzici și fasole în gura sobei. Apoi, privirea ne este îndreptată spre două costume țărănești, lucrate de Paraschiva, mama poetului George Topârceanu, care locuia peste drum de mănăstire, calfă în arta țesăturii, numită de Ministerul Culturii „mare maestră”. În urmă cu peste 40 de ani, maica stareță a cunoscut-o pe Alexandrina Topârceanu, sora poetului, căreia toată lumea îi spunea „domnișoara Titi”, pe care, în ultimii ani de viață, au îngrijit-o maicile de la Nămăiești. „A avut două mătuși la noi, care o îmbiau să se facă măicuță. Dar ea nu avea chemare, deși trăia ca o călugăriță. Ne spunea însă: «Mătușile mele m-au învățat să nu iau anafură de la biserică duminica pentru toată săptămâna, ci să poftesc în fiecare zi la Sfânta Liturghie, și să plătesc bucățica de anafură cu osteneala de acasă până la biserică»”.
Și așa am ajuns și în fața piesei de rezistență a colecției: costumul premiat cu medalia de aur la Paris în 1889, la Expoziția Universală, când s-a inaugurat Turnul Eiffel, la care a participat și Mănăstirea Nămăiești. Ia acestui costum a fost cusută de maica Megalusa, sau Migăluța, cum i se spunea în familie. „Ea figurează în pomelnicul nostru. Fusese delegată de stareță să meargă la Paris nu numai cu această ie, ci și cu alte piese. Obiectele cusute de ea au rămas aici. Acum doi ani, l-am cunoscut pe stră-strănepotul maicii Megalusa, care trăiește în Statele Unite, și care a venit la noi să revadă ia maicii, pe care o mai văzuse în copilărie.”
În secțiunea dedicată monahiilor, ghidul ne-a vorbit despre maica Mina Hociotă, mare personalitate a mănăstirii: „O femeie excepțională, harismatică, bărbătoasă, curajoasă, puternică, inteligentă, altruistă și foarte frumoasă. În Primul Război Mondial se afla la Văratec. De acolo s-a înrolat voluntară pe front, a fost ridicată în rang de cavaler, a avut grad de locotenent, și o scurtă perioadă a fost și comandant. Pentru meritele sale a primit «Crucea Comemorativă a Războiului», medalia «Virtutea Ostășească clasa I», în fața Mausolelului de la Mărășești, și «Steaua României». Doar trei femei din țară au primit această distincție: maica, aviator-parașutist Ruxandra (Smaranda) Brăescu și Ecaterina Teodoroiu. Și doar două femei au purtat uniformă militară cu grad de ofițer în Primul Război Mondial: Ecaterina Teodoroiu și maica Mina Hociotă. Ecaterina moare la 23 de ani, pe front la Mărășești, iar maica, în 1923, a venit la Nămăiești, unde a trăit până în 1977. Am cunoscut-o și eu. Aici a găsit dispensarul satului fără medic. De aceea a lucrat acolo șapte-opt ani, continuând și după ce a venit o tânără doctoriță. În Moldova colaborase cu Vorel, un renumit medic. Aici, devenise moașa satelor din zonă. Și acum mai avem două vecine care au fost moșite de dânsa. Iar Institutul de Fonoaudiologie și Chirurgie Funcțională ORL «Prof. Dr. D. Hociotă» din București a fost înființat de marele profesor ce-i poartă numele, nepotul maicii Mina”.
În muzeu mai există și o rasă călugărească, cu mânecile ferfenițite. „Măicuța care a purtat această haină cred că a stat numai în rugăciune. Am prietene care vin aici, se roagă în genunchi și sărută rasa aceasta, pentru că și eu cred că a aparținut unei călugărițe sfinte”, ne mai spune maica stareță.
Istorii uluitoare
Apoi ne-a recitat poemul care istorisește felul în care s-a transformat templul lui Zalmoxis, zeul dacilor, în mănăstire creștină, și pe cel dedicat celor trei biserici rupestre argeșene, Nămăiești, Corbii de Piatră și Cetățuia. Și, bineînțeles, poemul dedicat celebrei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, restaurată în 2004 de maestrul Alexandru Nicolau, cu chipurile realizate pe pânză, după modelul unei icoane din Athos, pictată tot de Sfântul Luca, restaurată și ea pe la 1500.
Extrem de interesant este și poemul dedicat Decretului 410, „dat de Gheorghiu Dej în 1959”, care prevedea desființarea mănăstirilor, lucru care nu s-a petrecut și la Nămăiești, datorită ingeniozității unui localnic care a avut ideea înființării unui CAP fictiv în mănăstire, dar și protecției Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, care în mod minunat au stopat intrarea comuniștilor în mănăstire. Lucru adeverit într-un vis și unei maici, care a văzut cum se cobora un nor din cer și din el se auzea un glas care spunea: „Miresele Fiului Meu nu vor pleca din această mănăstire”. A doua seară, Sfinții Arhangheli i s-au arătat unei alte măicuțe, în poarta mănăstirii, îmbrăcați în alb, cu săbiile cruciș, ca și cum ar fi spus că pe aici nu se trece.
Tulburătoare este și povestea bisericii ortodoxe din Nazaret, pe care ne-a spus-o maica stareță, relatare ce face parte din volumul în versuri „Pe urmele lui Iisus”, la care încă lucra când am vizitat mănăstirea. „O mare boieroaică, foarte cunoscută în Nazaretul aflat sub ocupația stăpânirii otomane, merge la sultan și-i cere să-i permită să ridice o mănăstire la izvorul de unde lua apă Fecioara Maria. Ironic, acesta îi spune că îi va permite să o construiască numai într-un perimetru cât o piele de vițel. Dacă depășea dimensiunile, îi va tăia capul. Supărată, femeia a început să plângă la icoana Maicii Domnului, spunând ce i se întâmplase. Sfânta Fecioră i se arată în vis și-i spune să nu se necăjească, pentru că va ridica biserica în respectivul perimetru, iar sultanul nu-i va tăia capul. «Ia o foarfecă și taie niște fâșiuțe subțiri-subțiri din pielea aia de vițel, coase-le și fă un ghem mare. Și cu ghemul desenează perimetrul bisericii, și nu o să iasă mică», îi spuse aceasta. Și ați văzut cât este de mare biserica din Nazaret, pictată de frații Moroșan din România?”, ne întreabă maica stareță.
Ne-a vorbit apoi despre temerara sa încercare de a scrie „Viețile sfinților” în versuri: „Toți sfinții din această carte,/ Prieteni să-ți devină!/ Și-n nopțile întunecoase/ Să-ți dea lumină din Lumina Lină!” „Iar în volumul II mai scriu: «Iubite cititor, să știi/ Că eu doresc și sper,/ Această carte să-ți devină/ Un veritabil somnifer». Le spun și astăzi pelerinilor care, ca și noi, nu prea mai au somn, să nu se uite la televizor, și mai ales la știri. Pentru că e ceva nociv”, ne mai spune maica stareță.
cuvântul e... Cuvânt!
La finalul întâlnirii noastre cu muzeul-poem, maica Lucia a ținut să încheie discuția, cum altfel decât în versuri, recitându-ne poezia „Recunoștință”: „Suflând colbul prin arhivă,/ Să vedem ce-au îngropat anii,/ La lumină au fost scoase/ Vechi înscrisuri și pisanii./ Documente prețioase/ De maici starețe-au fost scrise,/ Care-și dorm acuma somnul,/ Fără griji și fără vise./ Însă, până să adoarmă/ Somnul cel făr´ de trezire,/ Au lăsat în urma lor/ Opere de pomenire./ Și expuse la Paris,/ Premiul I au câștigat./ Cu acest prilej mănăstirea/ În istorie a intrat./ Trecut-au ani în șir de-atunci,/ Peste o sută și treizeci,/ Iar pomenirea lor rămâne/ Acum și-n veci de veci./ Și, de acolo de unde sunt,/ Măicuțele parcă ne-ndrumă/ Să păstrăm cu cinste și respect/ Tot ce-au lăsat ele în urmă./ Covoarele au fost o vreme/ La mare căutare./ Iar maicile s-au dovedit/ Neîntrecute creatoare./ Peste covoare semănau,/ Cum semeni în grădină,/ Flori care nu se ofilesc/ Și nici parfumul nu-și termină./ Și-au mai sădit străbunii noștri/ Grădini cu flori nemuritoare./ Ni le-au lăsat ca zestre scumpă/ În portul tradițional./ A fost odată ca-n povești,/ Și-acuma este și-o să fie,/ Fete frumoase de la țară/ Ce se-mbrăcau în sărbători/ Cu fotă și cu ie./ Și-aceste mândre fete/ Se întreceau la șezătoare,/ Lucrând în seri cu lună plină/ La lampă sau la lumânare./ Plin de mirare acum te-ntrebi/ De unde atât talent/ Și atâta îndemânare?/ Cine-a cusut așa frumos/ La lampa cea cu gaz sau chiar la lumânare?/ Știți cine au fost aceste mândre țărăncuțe,/ Care au lăsat acest tezaur strămoșesc?/ A fost bunica lui, a ei, a ta și-a mea./ Și unele din ele/ Încă mai trăiesc”.
Întrebată ce crede că este cuvântul, ne-a răspuns simplu: „Pentru mine, cuvântul e... Cuvânt!”
Încheiem acest reportaj cu bucuria întâlnirii unui muzeu și a unui om, în cadența cărora am consonat și noi, cu ritmul ceasornicelor propriilor noastre inimi.