Muzica, iubirea sonoră a lui Dumnezeu

Secolul IV, cetatea Emesa, Siria. Sub condeiul smeritului diacon, rugăciunea se zidea în trepte pline de grație, ca un mozaic din lumini tăcute, atrase tainic de Lumina cea neapusă de dincolo de zările lumii. Scria și părea mai curând că Îi cântă lui Dumnezeu. Și cu adevărat, creștinul Roman, căruia i-au spus Melodul, a închinat atunci cel dintâi imn Bisericii: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…” La slava la care Sfinții Părinți înălțau frumusețea tulburătoare a cuvântului scris, pentru prima dată, el ridicase cu aceeași forță profunzimea muzicii duhovnicești.

Rituri de curăție și inițieri mistice la marile treceri ale vârstelor, nașteri din nou ce nu păstrau nimic din ce se trăise înainte, învățături esoterice, dansuri ceremoniale, semne și simboluri antagonice, ascunse cu sens în tălmăciri deopotrivă misterioase și concesive față de realitățile concrete, ofrande și lumini sacre aprinse pe ape sau lăsate să zboare spre cerul nopților - un patrimoniu universal de cutume și norme ale credințelor de demult, unele neschimbate până astăzi, loiale pământului, unde s-au născut, altele lăsate în amurgul trecutului. Din rațiuni infinit spirituale, timpul acestor mituri - axiomă fundamentală a epocii noastre - a rămas într-o permanentă stare de dialog cu prezentul, care nu a izbutit, în milenii de istorie, să depășească uimirea care-l face să-și zădărnicească clipele ori de câte ori îl întâlnește.

„Toate actele vieții au un caracter sacru” (Religiile lumii), de aceea toate acestea au bucurat și cutremurat cândva, și-au reafirmat valorile comune ale umanității, purtând în trena somptuoasă a istoriei broderiile nemuritoare ale străvechilor credințe religioase pentru ca noi, astăzi, să ne cunoaștem în adevăr identitatea. Și nimic nu s-ar fi putut împlini cu atâta rezistență și autenticitate dacă ea nu le însoțea ca un porumbel devotat arcei de unde se eliberase spre a izbăvi lumea. Ea, expresie pură a frumuseții imateriale, cea mai convingătoare „exprimare a venerării religioase” (Geoffrey Parrinder, Dicționarul creștinis­mului), modelând în timp idei și ideologii, redefinind la rându-i celelalte arte cu un dinamism grațios și de neegalat. Ea, rugăciunea universală ce păstrează nestinsă splendoarea absolută a întregii creații: muzica!

Nobilă poezie scrisă în sunete celeste pe care le distingem fără a le amesteca ori a le uita vreodată mătasea atingerii, încât lumea devine o uriașă pictură sonoră, sublimă precum o stampă ukiyo-e, unde florile, chiar și sub ­imaculate zăpezi, își cântă cu recunoștință tinerețea veșnică.

Muzica, întredeschidere spre altceva decât ceea ce este teluric, sămânță și rod al aceleiași trăiri menite să ne transforme din pământ uscat în apă vie, din feștilă arsă în mărgăritare de mult preț. Muzica ne face să simțim izbânzile și singurătățile la un alt nivel de înțelegere, dând sens tăcerilor și bucuriilor din noi, neîncetat vindecând cu căldura ei crăpăturile sufletului: „Cântecele mi-au fost călăuză în timpul zilei umane/ către tainicul tărâm al bucuriei și al durerii”, scria poetul Rabindranath Tagore, iar pictorul James Whistler afirma frumos: „Muzicianul formează acorduri până în măsura în care ridică din haos glorioasa armonie a umanității”.

Primăveri și toamne, exuberanță și contemplare, îmbrățișări și suspine, toate se exprimă la fel de firesc într-o unică tresărire a muzicii, singura capabilă să cuprindă umerii orizontului, de la Apus la Răsărit. Atunci când o lăsăm să curgă liberă prin arterele sensibile ale sufletului, muzica trece tainic de la starea de ireal la cea de materie, fără a se confunda cu aceasta, devine expresie concretă ce transmite adânci emoţii şi poate preface în lumină tot ceea ce atinge în ființa noastră, pentru că muzica este „esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos” (Platon). Ajungem astfel să cunoaștem frumusețea de care am fost legați dintru început printr-o omogenitate solidă cu structura lăuntrică și de nedespărțit a Universului, așa cum rădăcinile rămân în unitate cu arborele lor, fără a-i vedea ramurile, știind că ele sunt acolo orice-ar fi, îndreptate spre cer, puternice și adevărate.

Pentru maasai, datoga, hadzabe - triburi de nomazi și vânători-culegători așezați între verdele pădurilor și aurul deșertului - muzica era un „limbaj cu semnificație întotdeauna simbolică și complexă, cu ritmuri, mișcări, costume, măști, forme și culori” (Anne Stamm, Civilizațiile africane), în vreme ce Egiptul antic răspunde prin mâna faraonului Akhenaton în Imnul lui Aton: „muzica este de origine sacră” (Manfred Lurker, Divinități și simboluri vechi egiptene).

Pe tărâmul vechii Indii, muzica era prezența fascinantă care „inducea transă, extaz, experiența divinului, realizarea propriei naturi secrete și contopire în esența divină” (Heinrich Zimmer, Mituri și simboluri în civilizația indiană), iar dincolo de apele oceanului, popoarele amerindiene ale Marii Câmpii de Nord cu sanctuarele lor închinate soarelui erau încredințate că „dansatorii, muzicienii și poeții au strămoși cerești” (Gaston Baty, Viața artei teatrale).

În zorii marilor sărbători ale Asiei de Est, „la templele sătești se desfășoară în cerc dansuri bon-odori în acompaniamentul muzical al flautului și tobelor” (Octavian Simu, Budismul japonez), așa cum străvechea civilizație mashakali din șesul întins al Australiei „își cântă credințele“ în timpul iernii, perioadă a Timpului Sacru, când se crede că spiritele se întorc printre cei vii” (Mircea Eliade, Nașteri mistice).

Muzica se ascultă și se cântă pretutindeni. Muzica înalță, purifică și eliberează sufletul de orice apăsare, făcându-l armonios cu tot ce-i aparține, ea, uimitor de frumos „mediator dintre viața spirituală și cea a simțurilor” (Ludwig van Beethoven), într-o pasionantă epistolă de dragoste a cerului către pământ.

Cu adevărat, nu avem nimic mai duios de așezat între noi pentru a ne uni în aceeași bătaie a inimii decât muzica, acea muzică ce coboară dintre Îngeri pentru a ne ridica pe toți spre ei, ca o stare de priveghere ce transcende întreaga umanitate, iar aceasta este cântarea duhovnicească. În fața acesteia totul este iertat, prețuit, totul se întoarce la marele Acasă și ne orientează către aceeași slavă a lui Dumnezeu revelat în formele absolute ale frumuseții - Arta: „Cântarea este o dulceață a sufletului, atinsă de cineva dinafară și la aceasta îl aduce, pe cel ce se roagă numai Duhul Sfânt”, ne spun Părinții filocalici, iar Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae scrie: „Muzica este un dialog cu Hristos Însuşi”. Pentru această divină muzică inima ne-a fost dăruită „ca să asculte sunete, cuvinte și cântări, să se bucure și să se desfăteze în armonia lor” (Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea), cântări în care ne regăsim pe noi și pe semenii noștri, autentici și hristofori, căci „cântarea împreună aduce cu sine tot ce poate fi mai bun” (Sf. Vasile cel Mare), ea fiind întru totul „chezăşia păcii şi armoniei” (Sf. Ambrozie al Milanului).

În muzică simțim că iubim cu adevărat, iar Hristos, unica Iubire ce a dovedit că nici un întuneric nu este definitiv și prea adânc, ne cheamă să facem parte din Împărăția Sa, pe care noi o cântăm - „Am văzut Lumina cea adevărată!” Aceasta e calea de a pătrunde în esența Evangheliei, unde totul e frumusețe pentru că totul e cântec de biruință, muzica cerului, a celui dintâi și pururea Glas - Cuvântul divin: „Laudă Glasului Care S-a făcut trup și Cuvântului Celui Preaînalt Care S-a făcut carne. L-au auzit urechile, L-au văzut ochii, L-au pipăit mâinile!” (Sf. Efrem Sirul). Iată logodna Cuvântului cu sufletul însetat de murmurul Său, cântec în care se cuprinde Universul și tainele lui: „Lasă-mă să-ți aud glasul! Că glasul tău e dulce și fața ta plăcută!” (Cânt. 2, 14).

Cel ce iubește Cuvântul, Glasul care cântă Iubirea veșnică a dumnezeirii întreite, acela poate iubi întreaga lume. Cât timp vom avea această muzică, vom avea speranța spre care ne îndeamnă creștinătorul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre, mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, și lui Dumnezeu Tatăl”  (Efeseni 5, 19-20).

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” – Brăila)