Nădejdea la vremea deznădejdii

Bucură-te, cetate Efes! Cei din urmă pași ai ei vor rămâne aici nestemate sub pașii noștri. Bucură-te, grădină Ghetsimani! Trupul asemeni crinului a fost rânduit între măslinii tăi, vegheat de Apostoli, slăvit de Îngeri. Câtă mângâiere aduce acest praznic și câtă pace... În îmbrățișarea dumnezeiască a Fiului frumos ca un Mire, sufletul ei iradiază lumini de Rai ca la ceasul venirii Arhanghelului purtător de veste și ne îndeamnă duios: „Faceți orice vă va spune...” (Ioan 2, 5) Iar inimile îi răspund pe rând: „Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub sfânt acoperământul tău...”

Ce este păstorul de-și lasă în urmă turma, ori pescarul fără corabia cu pânze largi unde cântă vânturile mării? Ce mai înseamnă semănătorul, când rătăcește dincolo de-a lui țarină, ori învățătorul răzlețit de ucenici? Umbre și trecătoare adieri ce-și caută la nesfârșit alte doruri printre multe căderi, puține năzuințe, neștiind că duc cu ei adevăratul dor după șesurile întinse și țărmurile înspumate.

Se regăsesc pe sine și se rătăcesc iarăși și în toată această vreme miezul inimii se face tot mai rece, mai cenușiu. Îi privim printre rânduri fără să știm că, de fapt, ne pri­vim pe noi înșine, așa cum suntem uneori în neîmblânzitele culmi și puncte de cotitură ale vieții: fragili și nesiguri înaintând sub ne­li­niștita suflare a gândurilor profund omenești. Orizontul le rămâne de neatins, încât e cu neputință a urma Luminii, căci nici unul nu va găsi o altă menire în lume în afara menirii ce i-a fost încre­din­țată dintru început: păstor, pescar... În dureroasa lor descumpănire, ei rescriu povestea fiului risipitor care porni prin străinul ținut al plângerii să caute ceea ce numai părintele său îi putea dărui: împlinirea.

Dar oare ce suntem atunci când ne rătăcim de Tatăl ceresc? Atunci nu mai suntem nimic, nici umbre, nici adieri trecătoare, pentru că doar în această sublimă teandrie om - Dumnezeu noi însemnăm ceva cu adevărat extraordinar de frumos, pur și măreț. Departe de milostivirea Lui, va arde în noi o teribilă secetă de izbăvire, de iertare, de o rezidire curată a zidirii noastre celei dintâi și clăti­nân­du-ne prin cețurile dese ale atâtor incertitudini vom striga precum Iov, dramatica „preînchipuire a creştinului” (Jean Claude Larchet): „Aş putea găsi vreun sprijin în mine şi tot ajutorul n-a fugit, oare, departe de mine?” (6, 13).

Isaia, profetul de foc al veacului său, scria la rându-i despre tânguitoarea așteptare a lui și a întregii omeniri: „Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră...” (53, 6). Dar Învierea Fiului Său din mormântul feciorelnic a dat sens tuturor Golgotelor omenești: „Suferința, scria părintele Nicolae Steinhardt, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedește că Răstignirea nu va fi fost inutilă”. Apostolii au înțeles dintâi acest sens al suferinței ca pe cea mai puternică mărturie de iubire din istoria umanității, care a adus acesteia ceea ce pierduse cândva: speranța!

Sclipitoare, primordială, fundamentală constantă a lumii, speranța! Însușire profund demnă de cea mai mare stimă, odisee și diademă a triumfului uman asupra oricăror evanescente descumpăniri. Tot ceea ce are mai bun, mai onest și mai sfânt Universul în cuprinsul său de necuprins vibrează în corola ei de frumusețe din seva căreia încep toate și nu se sfârșește niciodată nimic din ce este adevărat: „Ziua în care Dumnezeu a creat speranța a fost și cea în care a zămislit primăvara”, scria filosoful Bernard Williams.

Speranța, singura stare a sufletului care poate atinge intangibilul, împlinește imposibilul, trasând hotar sigur între ce gândeam îna­inte și ce devenim când ne încredem ei precum marmura dălții ce va elibera din adâncu-i marea capodoperă. Speranța, poezie a cărei valoare nu are nevoie de teorii sau argumente și nu rămâne doar la înțelegerea cognitivă, ci este mai mult decât atât: e însăși Viața trăită intens în tăria verticală a condiției umane. Speranța are mister, căci e o nobilă luptătoare mânată de curaj, de gândul liber și de un copleșitor spirit eroic, aștep­tând, crezând, trecând mereu dincolo de limita obișnuitului și pe noi făcându-ne autentici cutezători: „Nimic nu ne dă atât de multă putere cât ne dă speranța” (Anatole France).

Și cât de frumoasă în complexitatea ei unică se simte speranța când Sfinții Părinți o numesc duhovnicește, cu dulce mireasmă arhaică ce vine din vremea lor, nădejde! Sensul ei devine mai adânc și ne face să vedem în toate doar iubire. O astfel de nădejde ne oferă hrană și aripi neînfricate, cuprinde totul nelăsând pe nimeni în afara ei, se răspândește încrezătoare pretutindeni în creație asemeni aerului și este cu adevărat „ancoră a sufletului, neclintită și tare” (Evrei 6, 19), precum o descrie Sfântul Pavel.

Ca pe-un diamant central lumii orientând spre sine coordonatele timpului și spațiului, Apostolul din Tarsul Ciliciei așază nădejdea între credință - piatra cea din capul unghiului - și iubire - apoteoza supremă a sfințeniei: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (I Corinteni 13, 13). Între aceste două virtuți, ca două maluri ale Împărăției cerurilor, nădejdea devine o matrice, un reper esențial ce ne fortifică definitiv sufletul înaintea încercărilor, asemeni martirilor: „Suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4).

Pentru cei care se dăruiesc Evangheliei, răsplata nădejdii lor va fi mereu egală cu suferința răbdată în tăcere și suferința în sine le va fi binecuvântare ce trece din palmele lui Hristos, Domnul Milostivirii în ale lor, palmele pătimitorilor: „Orice încercare este prilej de mucenicie”, adeverește Sfântul Clement Alexandrinul, iar Sfântul Ioan Scărarul ne aduce mângâiere grăind: „Nădejdea este mereu înconjurată de mila lui Dumnezeu”.

Când ne îndreptăm nădejdea spre slujirea semenilor, nădejdea ne va îndrepta cu totul spre Dumnezeu și vom fi împliniți: „Binecuvântat fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul” (Ieremia 17, 7). În împreuna-lucrare a Liturghiei învă­țăm că nădejdea există acolo unde ne purtăm în pace și egalitate cu toți fără deosebire și păcatul încetează a mai fi, pentru că nădejdea este El, Hristos Cuvântul, Pacea cerului și Cerul în­suși, Pâinea mântuitoare și Mântuirea însăși: „Să atârni cu nădejdea de Hristos și să te încrezi în El în orice ai face și ţi s-ar întâmpla”, ne învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar Sfântul Porfirie Kavsokalivitul se roagă cu tot focul trăirii lui: „Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea, nădejdea noastră!”

Uneori încleștarea nevoințelor ne face să pierdem cârma dreaptă care ne arăta constelațiile Nordului, dar adevăratul creștin se re­cu­noaște nu doar în văpaia rugăciunii, ci în toate ipostazele vieții. Unele sunt dureroase, altele seducător de fermecătoare - în esență efemere toate -, însă chiar aceste furtuni neașteptate îi descoperă creștinului lucruri fascinante despre sine, care îl pot sluji în desă­vâr­șirea sa.

Furtunile se vor decanta în oglinzile conștiinței ca negura în prismele apelor și nădejdea din urmă devine dovada că lumea va continua să existe, că relațiile pierdute pot fi reluate și îndreptate mai bine, că putem reconstrui în noi și în cei din jur lucruri concrete, dar mai ales că în fiece suferință e ascuns cu înțelepciune un miez cald: „Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne tulbure, afirma scriitorul german Hermann Hesse, ci ca să trezească în noi o viață nouă”.

Ce uimitoare întoarcere de la deznădejde iarăși la dimineața unui alt Început, așa cum sensibil descrie poetul mistic Sfântul Ioan al Crucii: „Am rămas, pierdut în uitare/ Mi-am rezemat fața de Iubit/ Totul a încetat și m-am abandonat/ Lăsând grijile mele uitate printre crini...”

În brațele Tale ne vom lăsa și noi grijile, Fiule întrupat din Maica Fecioară, dulce Lumină a tuturor, care umpli de nădejde vasele cu apă puțină ale inimilor noastre, după cuvântul Tău:„Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” - Brăila