Napii, un aliment „istoric“ uitat de români

Nu numai îmbrăcămintea se supune unei „mode“ a timpului, ci chiar şi alimentele. Odinioară, pe când cartoful nu pătrunsese în Europa graţie cuceritorilor spanioli ajunşi în Peru, pe teritoriul actual al ţării noastre se mâncau napi. Pe vremea domnitorului Ştefan cel Mare, napul era un fel de cartof în zilele noastre, adică leguma zilnică inclusă într-o sumedenie de feluri de mâncare.  Această plantă erbacee bienală, care creşte cu înălţimi între 50 şi 100 de centimetri, este originară din zona meditaraneeană, vechii greci folosind-o atât ca aliment, cât şi ca medicament şi chiar ca furaj pentru animale. 

 

Se consumă rădăcinile, care conţin proteine, lipide, săruri minerale şi vitamine, dintre cele mai importante vitamine fiind C, B1, B2, PP. În zilele noastre, napii se mănâncă, din păcate, pe o scară redusă, fiind folosiţi mai mult ca medicament naturist, pe post de laxativ, expectorant, calmant, stimulator al funcţiei cardiace. Mai reglează şi funcţia căilor biliare, calmează gastrita cu secreţie scăzută.

 

Pentru cine doreşte să introducă în meniul familiei această legumă deosebit de sănătoasă, este bine să ştie că napii sunt universali, putând fi consumaţi într-o varietate de forme: cruzi sau fierţi, puşi în ciorbe şi salate în loc de cartofi, copţi, serviţi cu sosuri, unt sau smântână, uscaţi la soare sau în cuptor, după ce au fost tăiaţi felii, transformaţi astfel în biscuiţi naturişti. De asemenea, se pot mura şi consuma în timpul iernii. (Dan Cârlea)