Nașterea Domnului și Anul cel Nou: timpul înnoirii depline
Țăranul român trăia plenar timpul sărbătorilor. Sărbătoarea nu era o pauză între două sau mai multe zile lucrătoare, un răgaz în care „îți reîncarci bateriile” pentru a reveni cu mai mult elan la angajamentele pe care le presupun viețuirea în lume și timpul ei social - care ne confiscă aproape total în ultima vreme. Pentru noi, modernii, cetățeni „fidelizați” ai societății de consum, sărbătoarea este sinonimă cu timpul liber și întreaga sa constelație de semnificații: o perioadă temporală în care ieșim de sub cupola imperativelor pentru a regăsi, fie și puțin, libertatea de a face ceea ce ne place. O libertate care se exprimă adesea în plăcerea de a consuma la nesfârșit diverse bunuri.
Strămoșii noștri, îndrăznesc să afirm, aveau o înțelegere mult mai profundă a sărbătorii și a timpului sărbătoresc. Un înțeles pe care creștinii îl retrăiesc an de an participând la viața liturgică, iar călătorii îl mai pot vedea în câteva zone etnografice care au păstrat ceva din universul spiritual al satului românesc arhaic.
Suntem în perioada sfântă a celor 12 zile dintre Crăciun (25 decembrie) și Bobotează (6 ianuarie). Ele despart vechiul an de anul nou. Unii etnologi consideră că aceste zile reprezintă simbolic, la scară mică, întregul an. Fiecare zi corespunde unei luni calendaristice. De aceea, această perioadă este atât de bogată în semnificații mistice, credințe și practici cu caracter ritualic.
Țăranul român credea că minunea tainică a Nașterii Domnului restaurează timpul și spațiul, reînnoiește cosmosul în întregul său. Fiind un timp sacru - radical diferit de timpul profan, cotidian -, acum se petrec lucruri ieșite din comun: în Ajunul Crăciunului și în noaptea dinaintea noului an, cerurile se deschid, animalele din ogradă vorbesc, îngerii din ceruri cântă. Toate aceste minuni le pot vedea doar oamenii curați la suflet.
Dacă ar fi să descriu succint ce însemna - și ce înseamnă încă, în anumite zone ale României - Crăciunul, aș spune doar atât: bucurie deplină și viață nouă. Ambele trăsături se regăsesc în cele mai mici detalii ale Crăciunului și Anului Nou: în comportamentul oamenilor, în alimentația ritualică a Nașterii Domnului și a Anului Nou și în obiceiurile calendaristice. Gospodinele pregătesc diverse copturi: turte, colaci, colăcei, covrigei. Turta de Crăciun are formă rotundă fiindcă din vechime se crede că scutecele Domnului au fost rotunde. Prin Maramureș sunt numite „pelincuțe”. Colacii și covrigii vor fi împărțiți cetelor de colindători. Merită să precizăm aici că obiceiul de a-i răsplăti pe colindători cu bani este invenția târzie a orășenilor. La fel, bradul de Crăciun împodobit cu fast la sfârșit de an. În satul românesc de altădată nu exista brad. În noaptea de Crăciun se ardea un buștean: țăranii vegheau focul până dimineața.
Colindătorii - mesagerii Nașterii Domnului
Între Crăciun și Anul Nou se colindă. Colindul nu este un simplu cântec. Este o urare care - făcută an de an în această perioadă specială de timp, care desparte anul ce se sfârșește de cel care stă să se nască - are o putere mare, benefică asupra oamenilor, dar și asupra lumii lor domestice - animalele care viețuiesc în preajma lor, roadele pământului, gospodăria țărănească în ansamblu. Colindele românești sunt o dovadă vie a credinței moșilor și strămoșilor noștri în puterea cuvântului și în credința creștină că „la început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1). Se colindă în anumite locuri investite simbolic: în curtea gospodarilor, la fereastră și în casă, stând cu fața spre răsărit, sau în fața icoanei zugrăvite pe steaua pe care colindătorii o poartă cu ei. Pe tot cuprinsul țării, colindătorii de orice vârstă sunt întâmpinați de gazde ca „juni buni” ai Domnului, ca mesageri ai veștii minunate că Fiul lui Dumnezeu S-a născut aici, printre noi, pe pământ. De Crăciun, copiii merg din casă-n casă cu Moș Ajunul, iar în dimineața Anului Nou, cu Sorcova. Micuții urează: „Bună ziua lui Ajun,/ Sara, sara lui Crăciun,/ Când îi laptele mai bun./ Cruce-n casă, cruce-n masă,/ Să fii, gazdă, sănătoasă!”
Țăranul român considera Anul Nou ca fiind „Crăciunul Mic” sau „Fratele Crăciunului”. În ajunul sau chiar în dimineața noului an, de obicei, copiii de vârstă preșcolară merg prin sat în grupuri restrânse, formate din doi sau trei. Îi sorcovesc pe gospodari - cu precădere, rudele și persoanele mai înstărite din comunitatea sătească, ținând în mânuțe o mlădiță de măr, păr sau vișin proaspăt înmugurită. În timp ce le ating cu ramura, le urează gazdelor primitoare, neuitând la sfârșitul colindei să își ceară răsplata binemeritată: „Sorcova, vesela,/ Să trăiți, să-mbătrâniți,/ Ca un măr, ca un păr,/ Ca un fir de trandafir./ Ca merii, ca perii,/ În mijlocul verii;/ Ca vița-de-vie/ La Sfânta-Mărie./ Tare ca piatra,/ Iute ca săgeata,/ Tare ca fierul,/ Iute ca oțelul./ Vacile lăptoase,/ Oile lânoase,/ Porcii unsuroși,/ Copiii sănătoși./ Câte cuie sunt pe casă,/ Atâția galbeni pe masă./ La anul și la mulți ani!/ Să trăiți și să ne dați bani”.
În preajma Crăciunului, copiii colindă satele intonând cunoscutele cântece de stea - creație de origine cultă, ivite în cultura română în secolul al XIX-lea. Colindătorilor li se mai spune și stelari. Ei poartă o stea cu cinci colțuri, confecționată din hârtie colorată și care are în mijloc o icoană cu Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos sau chipul Maicii Sale Preacurate. Cele mai cunoscute cântece de stea sunt Steaua sus răsare și Trei păstori se întâlniră.
Încă din vechime se credea că puritatea copilăriei și castitatea feciorilor, care se constituie la sfârșitul anului calendaristic în cete, aduc binecuvântarea Domnului asupra oamenilor care îi primesc pe colindători. La nivelul vieții lor de zi cu zi, această binecuvântare era - și este - resimțită ca sănătate, belșug, spor în toată lucrarea pe care fiecare creștin încerca să o ducă la bun sfârșit.
Pentru existența economică a țăranului, erau esențiale practicarea agriculturii și a zootehniei. Având aceste date despre mentalitatea românească arhaică, înțelegem astăzi mult mai bine importanța majoră a colindatului „cu plugușorul” sau „cu semănatul” în ajunul sau în noaptea Anului Nou. Anul care bătea la ușă trebuia să fie unul bogat în roadele pământului, mănos, dar și unul aducător de bună dispoziție și sănătate. Cetele de bine-vestitori aruncă înăuntrul caselor semințe de grâu sau de porumb și urează: „Semăn grâu, semăn secară,/ Până seara să răsară;/ Până mâine să se coacă,/ Pâine multă să se facă/ (…) Anul Nou cu sănătate,/ Voie bună în bucate,/ Ploi la timp, noroc la plug,/ S-aveți parte de belșug”. De multe ori, pe lângă urările verbale, colindătorii trăgeau cu plugul în curtea gazdei o brazdă simbolică.
Nașterea Domnului restaura nu doar timpul, spațiul, cosmosul în ansamblu, ci și ființa umană: din vechime până în zilele noastre, țăranul român întâmpină praznicul Întrupării Domnului primenindu-se sufletește: ține post, se spovedește, se împărtășește la Sfânta Liturghie slujită în prima zi a Crăciunului, fiind însoțit adesea de întreaga familie.
În încheiere vă reamintesc o altă trăsătură a timpului binecuvântat care marchează despărțirea de vechiul an și întâmpinarea anului care este pe cale să se ivească: Crăciunul a fost și este o sărbătoare în care crește coeziunea socială dintre membrii comunităților umane. Comunități mai restrânse (familia) sau mai extinse (satul, orașul, neamul, creștinătatea în ultimă instanță). Nașterea Domnului retrezește în inimile noastre sentimentul fraternității, al frățietății spirituale dintre toți oamenii.