„Naşterea Ta răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei...“

Naşterea Domnului (adică întruparea lui Dumnezeu), considerată de mulţi dintre Părinţii Bisericii cel mai important eveniment din istoria mântuirii, implicit, cea dintâi mare sărbătoare a creştinătăţii, fără de care mântuirea nu ar fi fost posibilă, copleşeşte prin adâncul şi profunzimea teologică în care se înveşmântează. Compoziţiile imnografice alcătuite în cinstea acestui praznic au fost, cu siguranţă, mult mai multe, însă s-au impus acelea care au reuşit să surprindă în acelaşi timp măreţia şi taina sărbătorii. Frumuseţea şi plenitudinea marii sărbători a Naşterii Domnului se datorează, în cea mai mare parte, acestui izvor nesecat de sens şi teologie care este imnografia. Aşadar, numai în măsura în care vom cunoaşte imnografia acestui praznic vom reuşi să înţelegem sensul, mesajul, strălucirea şi importanţa Naşterii Domnului.

„Soarele Dreptăţii“ Una dintre puţinele compoziţii imnografice anonime din slujba de la Naşterea Domnului este troparul: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ţie!“. Troparul (cuvânt care în limba greacă înseamnă mod, fel, chip) reprezintă forma cea mai veche, dar fundamentală a poeziei imnografice liturgice. Actualmente, creaţiile imnografice care primesc această denumire sunt forme poetice izolate, care prezintă pe scurt chipul sau icoana unui sfânt sau a unor sfinţi, ori descriu sensul şi importanţa unui eveniment din viaţa Mântuitorului sau din istoria mântuirii, ce se comemorează în principalele momente din cursul anului bisericesc. Troparul Naşterii Domnului pare a fi o construcţie poetică de excepţie, pe marginea unui verset scripturistic, pe care melodul îl împrumută din cartea „Înţelepciunea lui Solomon“, dar căruia îi adaugă şi o profeţie mesianică (Maleahi, 3, 19): „Aşadar noi am rătăcit de la calea adevărului şi lumina dreptăţii n-a strălucit pentru noi şi nouă soarele nu ne-a răsărit“ (Înţelepciunea lui Solomon, 5, 6). Ceea ce ne îndreptăţeşte a susţine afirmaţia de mai sus sunt cuvintele acestui verset care pot fi regăsite în tropar, de exemplu: noi (lumea), lumina, dreptatea, soarele, răsăritul. Tema centrală a troparului („Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei...“) reprezintă răspunsul esenţial la dilema înţeleptului din Vechiul Testament, care este conştient că omul nu mai poate găsi, de unul singur, drumul spre Dumnezeu, drumul adevăratei cunoştinţe sau, de ce nu, drumul adevăratei închinări („...că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus...“). Despre importanţa Naşterii Sale şi despre conţinutul adevăratei închinări (fundamentul creştinismului), Mântuitorul avea să-i vorbească, în chip desluşit, femeii samarinence la puţul lui Iacov: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este“ (Ioan, 4, 22). Ceea ce impresionează cel mai mult este contrastul aproape insesizabil pe care îl sugerează imnograful, şi anume că popoarele care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu L-au cunoscut la Naşterea Sa, cum avea să-L cunoască de altfel şi femeia samarineancă (care era de alt neam); iar poporul iudeu („din care este mântuirea“), nu L-a primit : „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit“ (Ioan, 1, 11). Acest refuz va genera un fapt mult mai grav: pierderea Împărăţiei (inaugurate prin Naşterea lui Hristos) de către poporul ales şi câştigarea acesteia de către neamurile care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi au făcut fapte vrednice de ea: „De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei, 21, 43). Metafora „Soarele Dreptăţii“, pe care autorul a împrumutat-o ad litteram din Sfânta Scriptură, îşi găseşte componentele (dreptatea şi soarele) şi în versetul din „Înţelepciunea lui Solomon“, citat mai sus. Iată însă contextul scripturistic în care ea apare: „Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, Soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui...“ (Maleahi, 3, 20). Troparul se încheie printr-o formulă doxologică („Doamne, slavă Ţie“) foarte des întâlnită în imnografia bizantină, care nu-şi are echivalent în Sfânta Scriptură. „Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera...“ După cum ştim, primul Canon (serie de imnuri bizantine bazate pe cele nouă Cântări biblice) de la Utrenia praznicului Naşterii Domnului a fost alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma († 781), care s-a folosit în redactarea acestuia de Cuvântarea Sfântului Grigorie Teologul († 390), rostită la 25 decembrie 379, în Constantinopol. Aşadar, Irmosul (cel dintâi tropar al unei Cântări a Canonului) Cântării a 9-a („Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluirii, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim“) este creaţia Sfântului Cosma de Maiuma. Acest Irmos, însoţit şi de stihul: „Măreşte, suflete ale meu, pe cea mai cinstită şi mai mă-rită decât oştile cele de sus“, va fi cântat şi la Sfânta Liturghie în locul Axionului obişnuit („Cuvine-se cu adevărat...“), după o regulă statornicită de Tipic, lucru posibil deoarece anumite cântări în decursul vremii şi-au schimbat locul sau se găsesc astăzi în rânduiala mai multor slujbe. Referirile speciale la Maica Domnului din Irmoasele Cântării a 9-a sunt evidente, de vreme ce imnul “Ceea ce eşti mai cinstită...“ este, la origine, Irmosul Cântării a 9-a, substituit, la Praznicele împărăteşti, de cântarea troparelor şi a stihurilor care o alcătuiesc. Axionul (cuvânt preluat din greacă şi care înseamnă vrednic) este un imn în cinstea Maicii Domnului, şi el va deveni foarte important mai ales după condamnarea ereziei nestoriene. Se pare că originea acestui imn este una foarte veche şi că el însoţea pomenirea nominală a Maicii Domnului în cursul rugăciunii de mijlocire. Axionul obişnuit este alcătuit astăzi din două părţi care au apărut în perioade de timp diferite. „Ceea ce eşti mai cinstită...“, la început, Irmosul Cântării a 9-a din Canonul din Joia Săptămânii Patimilor, atribuit de asemenea Sfântului Cosma de Maiuma (Aghiopolitul), a fost cântat mai întâi la Utrenie şi la alte slujbe şi reprezintă partea a doua a Axionului. Prima parte („Cuvine-se cu adevărat...“) va apărea două secole mai târziu (în sec. al X-lea) şi este o compoziţie imnografică atribuită pietăţii monahale atonite. La Praznicele împărăteşti, în locul Axionului obişnuit („Cuvine-se cu adevărat...“), se cântă aşa-numitele Axioane speciale, care nu sunt altceva decât Irmoasele Cântării a 9-a din Canonul Praznicului respectiv, însoţite adesea şi de stihul care introduce cântarea Irmosului. Deşi pare lipsită de o raţiune clară, îmbinarea dintre stih şi Irmos este indiscutabilă, deoarece scoate în evidenţă structura bipartită originară a Axionului obişnuit. În cazul Axioanelor speciale nu se poate vorbi însă de o distincţie bipartită accentuată, dat fiind că cele două componente ale Axionului vor apărea de la început împreună. „Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera...“ reprezintă tema centrală a Axionului de la Naşterea Domnului şi exprimă unul dintre adevărurile noastre de credinţă fundamentale: întruparea Cuvântului nu înseamnă depărtarea de Tatăl, de ceruri, ci mai degrabă transformarea celor pământeşti în realităţi cereşti („cer fiind peştera“). În fond, aceasta este raţiunea pentru care Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, se întrupează: ca pe cele de jos să le umple de cele de sus; ca pe cele pământeşti să le facă cereşti; ca pe cele smerite ale lumii să le înalţe, să le facă veşnice. Oare ar putea exista veşnicie fără peştera şi ieslea Betleemului? Nicidecum! Temei centrale, imnograful îi adaugă o alta la fel de cuprinzătoare: „Taină minunată şi neobişnuită văd, (...) scaun de Heruvimi Fecioara...“, care ne aminteşte de taina Naşterii Mântuitorului din Fecioară, prevestită de Sfântul Prooroc Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (Isaia, 7, 14). Axionul, adică Irmosul Cântării a 9-a a Canonului, ca mai toate compoziţiile imnografice bizantine, se încheie cu o formulă doxologică („... Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim“), întâlnită adesea în troparele acestei Cântări. Ea exprimă în primul rând ideea unei doxologii care să ne includă pe noi toţi şi trimite către imnul de laudă care va urma („Toată suflarea să laude pe Domnul...“) şi către Doxologia propriu-zisă („Slavă întru cei de sus...“), care încheie slujba Utreniei.